Romanță lunatică - Federico Garcia Lorca
Adăugat de: gabriel cristea

Verde, cât te iubesc, verde.
Verde vânt. Ramuri de verde.
Luntrea lunecând pe mare,
calul așteptând în munte.
Cu penumbra cursă-n brâie
ea visează pe verandă,
verde carnea, părul verde,
cu ochii de-argint-zăpadă.
Verde, cât te iubesc, verde.
Pe sub luna ei gitană
stă natura s-o privească,
dar ea nu poate s-o vadă.

Verde, cât te iubesc, verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu zbaterile umbrei
ce deschid drum aurorei.
Un smochin julește vântul
cu-ale lui frunze de șmirghel,
muntele, motan ce-nhață,
își zbârlește-agave acre.
Cine va veni? De unde...?
Țintuită pe verandă,
verde carnea, părul verde,
ea visând pe mare-amară.

Eu doresc să schimb, cumetre,
calul meu pe casa-ți bună,
hamurile pe oglindă
și cuțitu-mi pe o lână.
Sângerând la tine vin
de pe piscurile Caprei.
Și aș încheia, băiete,
târgul ăsta de-aș putea.
Dar eu nu mai sunt același,
casa-mi nu mai e a mea.
Să mor omenește-aș vrea
eu, prietene, în patu-mi.
De oțel, dacă ar fi,
cu-așternuturi de olandă.
Nu vezi profunzimea rănii
ce o am în pieptul meu?
Trei sute de roze-aprinse
poartă albul tău jabou.
Curge sângele, se simte
șerpuind sub brâul tău.
Dar eu nu mai sunt același,
casa-mi nu mai este casă.
Lasă-mă să urc măcar
spre balcoanele înalte,
lasă-mă să urc - mă lasă! -
pân' la verzile verande.
Balustrade-n clar de lună,
unde apele răsună.

Și cei doi prieteni suie
către naltele pridvoare.
Lăsând dâre lungi de sânge,
vărsând lacrimi pe cărare.
Lampadarele de staniu
peste țigle tremurau.
Miile de tamburine
de cristal zorii răneau.

Verde, cât te iubesc, verde.
Verde vânt. Ramuri de verde.
Cei doi camarazi suiră.
Lungul vânt lăsa în gură
un gust rar de busuioc,
de pelin și izmă-creață.
Unde e, spune-mi? Cumetre!
Copilița-ți tristă unde-i?
Câte dăți te-a așteptat?
Câte va mai aștepta,
chipul crud, păru-nnoptat,
în balconu-i ce-nverzea!

Peste luciul de fântână
se tot legăna gitana.
Verde carnea, părul verde,
cu ochii de-argint-zăpadă.
De un țurțure de lună
e-agățată peste apă.
Noaptea intimă devine
ca o piață mititică.
Gărzile civile bete
la o poartă pumni ridică.
Verde, cât te iubesc, verde.
Verde vânt. Ramuri de verde.
Luntrea lunecând pe mare,
calul așteptând în munte.


Romance sonámbulo

Verde que te quiero verde.
Verde viento. Verdes ramas.
El barco sobre la mar
y el caballo en la montaña.
Con la sombra en la cintura
ella sueña en su baranda,
verde carne, pelo verde,
con ojos de fría plata.
Verde que te quiero verde.
Bajo la luna gitana,
las cosas le están mirando
y ella no puede mirarlas.

Verde que te quiero verde.
Grandes estrellas de escarcha,
vienen con el pez de sombra
que abre el camino del alba.
La higuera frota su viento
con la lija de sus ramas,
y el monte, gato garduño,
eriza sus pitas agrias.
¿Pero quién vendrá? ¿Y por dónde...?
Ella sigue en su baranda,
verde carne, pelo verde,
soñando en la mar amarga.

Compadre, quiero cambiar
mi caballo por su casa,
mi montura por su espejo,
mi cuchillo por su manta.
Compadre, vengo sangrando,
desde los montes de Cabra.
Si yo pudiera, mocito,
ese trato se cerraba.
Pero yo ya no soy yo,
ni mi casa es ya mi casa.
Compadre, quiero morir
decentemente en mi cama.
De acero, si puede ser,
con las sábanas de holanda.
¿No ves la herida que tengo
desde el pecho a la garganta?
Trescientas rosas morenas
lleva tu pechera blanca.
Tu sangre rezuma y huele
alrededor de tu faja.
Pero yo ya no soy yo,
ni mi casa es ya mi casa.
Dejadme subir al menos
hasta las altas barandas,
dejadme subir, dejadme,
hasta las verdes barandas.
Barandales de la luna
por donde retumba el agua.

Ya suben los dos compadres
hacia las altas barandas.
Dejando un rastro de sangre.
Dejando un rastro de lágrimas.
Temblaban en los tejados
farolillos de hojalata.
Mil panderos de cristal,
herían la madrugada.

Verde que te quiero verde,
verde viento, verdes ramas.
Los dos compadres subieron.
El largo viento, dejaba
en la boca un raro gusto
de hiel, de menta y de albahaca.
¡Compadre! ¿Dónde está, dime?
¿Dónde está mi niña amarga?
¡Cuántas veces te esperó!
¡Cuántas veces te esperara,
cara fresca, negro pelo,
en esta verde baranda!

Sobre el rostro del aljibe
se mecía la gitana.
Verde carne, pelo verde,
con ojos de fría plata.
Un carámbano de luna
la sostiene sobre el agua.
La noche su puso íntima
como una pequeña plaza.
Guardias civiles borrachos,
en la puerta golpeaban.
Verde que te quiero verde.
Verde viento. Verdes ramas.
El barco sobre la mar.
Y el caballo en la montaña.

Traducere de Gabriel Cristea



vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.