O călătorie retrospectivă printre umbre "istorice" - Filip Brunea-Fox
Adăugat de: Victor Borziac

- Ascultă tovarăse! La alegerile din 1926 (pot fi și cele din 1922 sau 1938 - tot un drac), conu’ Jean Lahovary (cu ygrec, rogu-te), candidat senatorial, liberal, venind de la Paris în vederea evenimentului, a aflat că ar trebui să facă un efort oratoric. Adicătelea să țină un mare discurs de paisprezece-cincisprezece cuvinte alegătorilor săi anonimi din Flămînda Olteniei (nume geamăn cu Flămînzii moldovenești, unde a scăpărat în 1907 scînteia ce s-a învolburat în răscoalele de pomină). Alegătorilor săi anonimi - zic - care cu foamea și truda lor cumplită îi asigurau huzurul în străinătăți: trufele, șampania, napoleonii pentru cazinoul de la Monte-Carlo, derby-ul, țiitoarele din baletul Operei etc.
Adunînd vechilii oamenii de la “curte”, conu’ Jean a ieșit pe cerdac în costum “de țară” (i s-a spus că săteanul e sensibil la portul național): pantaloni de călărie, botfori de lac, jachetă verde vînătorească, vestă galbenă cu năsturei de sidef, cravată simplă prăzulie, în care sclipea recolta a 200 de hectare concentrată în cincisprezece carate. Pe scăfîrlie strălucea jobenul, la care n-a vrut să renunțe în ruptul... capului, susținînd că a făcut destule concesii de “culoare locală” cu celelalte obiecte vestimentare și că oamenii trebuie totuși să-i vadă rangul, să nu-l confunde, luîndu-se după costum, că e din teapa lor, jobenul fiind un semn de boierie.
Aplecîndu-se peste pălimar, conu’ Jean și-a ridicat cu două degete inelare - grele cît altă moșie - țilindrul, și a salutat grațios, ca la Nisa cînd se întîlnea cu contesele pe bulevard în zodia carnavalului floral, sau ca la turf, cînd zărea sub umbreluță vreo mutriță de cocotă la modă. Uitîndu-se la oamenii strînși în fața conacului fără să-l vadă - orgiile și sifilisul îi mîncaseră ochii și i se recomandase să nu poarte monoclu (”c’est trop occidental!”) ce atîrna totuși din buzunărașul jiletcii fantezi - a rostit țuguindu-și dulce buzele, a rostit, zic...
- Ce-a spus? De ce te-ai oprit? - m-a întrebat surprins și cu un pic de nervozitate tînărul coleg care îmi sugerase să scriu pentru Flacăra o evocare confruntativă a fizionomiilor parlamentare - cele de odinioară și cele de astăzi.
Dar nu acest lucru a determinat întreruperea narațiunii taman la poantă, ci altceva. Un sentiment de silă pentru ceea ce a fost. Pentru tot ce încarcă, sufocant ca un balast, memoria unui reporter vîrstnic, fericit să se scuture plivind-o de buruienile reminiscențelor hide, purificînd-o și regenerînd-o cu imaginile și emoțiile puternice ale vieții noi trăite de el astăzi.
Cu aceste eflorescențe de fapte, avînturi și opere mărețe, pline de sevă creatoare, crescute triumfător pe paraginile trecutului, reporterul vîrstnic se străduie să-și încînte ochii și să-și grădinărească sufletul, invidiind memoria virginală a tinerei generații, în care nădejdile și mulțumirile celor ce înfăptuiesc se înscriu glorioase ca pe o filă imaculată. Căci în timp ce-mi desucăleam pentru documentarea colegului ghemul negru al "suvenirurilor", un altul, tors din caierul de aur al viziunilor actuale - se "bobina" în sinea lui, la nesfîrșit...
- Îți înțeleg dezgustul pentru ceea ce a fost - a revenit cu stăruință colegul. M-ai făcut totuși curios. Ce a spus “conu’” Jean?
- Bonjur, poporrr! - a spus.
- Atîta?
- Celelate cuvinte nu interesează. Erau în același stil. A rămas celebră această luare de contact a boierului cu obștea, într-o epocă totuși fertilă în panglicării demagogice, în cutezanțe retorice menite “a merge la inimă” (citiți “votul”) cetățeanului, pastișînd fabula cu lupul și mielul, lupul imitînd behăit inocența și sbenghiul puiului de oaie. Conu’ Jean cel franțuzit și graseiat credea că “bonjur poporrr” e nu numai cea mai neaoșă binețe romînească, ci și cel mai dulce, mai familiar mod de a cîștiga simpatia sătenilor, adresîndu-li-se pe limba lor.
- Și a avut succes?
- Te cred, din moment ce s-a ales senator! Se putea altfel? De aia triumfau în alegeri bancherii, avocații... De vreme ce știau să grăiască... păsărește! Ba unii 'vorbeau" chiar și limbile minorităților naționale. Ca Tașcu Picherea, latifundiar dobrogean, care solicita sufragiul populației musulmane îndrugînd cîteva cuvinte turcești, prinse la varieteul cu odalisce și zamparagii din Constanța - mă rog, "otusbiru" aplicîndu-se și în campania electorală.
Cînd era vorba, în preajma alegerilor, să promită marea și sarea, candidatul la deputăție sau la un jilț moale în "Maturul Corp" (așa i se zicea Senatului, poreclit de Tony Bacalbașa "mascurul-porc"), candidatul se putea lua la întrecere cu cei mai grozavi membri ai "clubului mincinoșilor" din New York. Căutînd să-mi rememorez repertoriul electoral al acestor "aleși ai națiunii", pe care l-am auzit de atîtea ori în lunga serie de campanii electorale succedate între cele două războaie, constat că s-a spulberat din amintire ca puful de păpădie. În fond, aceeași minciună-tip se reedita din "urnă în urnă", învelită doar în altă poleială stilistică, ca o bomboană de păcăleală: boscarii erau aceiași și mă gîndesc că avea dreptate încercatul secretar de redacție al ziarului unde lucram, care mă învățase să nu mă mai ostenesc, ci să-mi reproduc "aspectele electorale" ale alegerilor anterioare.
Pentru gazetarul bucureștean, martor și cronicar al fenomenelor politice de odinioară, momentul lor cel mai acut - alegerile - n-au însemnat niciodată o abatere de la faimosul “Vin ai noștri, pleacă ai noștri”. Veneau țărăniștii? - operația travestitului consta în scoaterea, peste pantalonii liberali, a poalelor cămășii, minus cravata și plus pălăriuța neagră, standard, stil “învățător rural”! Veneau averscanii? - cămașa își relua locul ei... liberal, completîndu-se cu un surtuc din stofă militară. Atît de steriotipă era imaginea furnizată de ciclul statornic al fluxului și refluxului ce depunea pe plaja politică aceleași figuri, încît economisirea materialului redacțional devenea cel mai elimentar dintre principiile gospodărești. Un desen electoral luat din sertarul cu clișee vechi servea tuturor necesităților curente, proclamînd chiar prin această întrebuințare neschimbata perindare, de la tribună la urnă, a acelorași procesiuni...

Reportagele mele 1927-1938

vezi mai multe texte de: Filip Brunea-Fox



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.