9.9.(10.9.4) Kei Khosro. Guersivez îl aduse pe Bijan dinaintea lui Afrasiab - Firdousi
Adăugat de: ALapis

Când se-apropie de uşă, Guersivez auzi
dinăuntru-o lărmuire veselă ca de ospăţ;
şi seraiul, tot seraiul şahului Afrasiab
răsuna de multe strune de lăute şi viori.
Cavalerii-nstăpâniră şi acoperiş şi porţi
şi tăiară-orice ieşire; şi văzând Guersivez
că închisă era uşa ce dădea spre încăperi
la prinţesă, şi că-ntr-una se turna în cupe vin,
sparse uşă şi zăvoare năpustindu-se în chioşc,
năvălind şi-n încăperea unde-un venetic era.
Când din pragul uşii ochii lui dădură de Bijan,
sângele-ncepu să-i fiarbă de turbare clocotind.
Şi erau acolo sclave, şase sute, cu viori,
sau ducând pocale pline de licoare, ori cântând;
iar Bijan la mijloc, vesel, printre mândrele femei,
cupă de vin roşu-n mână. De departe îi răcni
Guersivez: „Om netrebnic şi fudul, ai încăput
leului cel crunt în ghiare; viu de-aicea cum mai scapi?"
Bijan tremură în sinea-i: „Oare, cum voi ţine piept
fără-a avea un fier în mână, fără Şebrang ori alt cal?
Teamă mi-i că astăzi viaţa mi se va sfârşi aici.
Unde-i Guiv care-i fiul lui Gudarz al lui Keşvad,
că-s silit să-mi dărui capul fără a mă-mpotrivi?
N-am pe nimenea în lume iute ajutor să-mi dea,
numai Cel-de-Sus mai poate să mă scape viu de-aici !"
Dar Bijan purta-n carâmbul cizmei sale nelipsit
un jungher de-oţel; din teacă-l smulse şi se aşeză
drept sub uşa încăperii proclamându-şi numele:
„Sunt Bijan şi sunt nepotul pahlivanului Keşvad,
căpetenie de care-ascultă pahlivanii toţi !
Nimeni dintre voi nu-ncerce să mi-atingă fir de păr,
doar sătul de-i este trupul să-şi mai poarte capul sus !
Chiar când tremura-va lumea ca în Ziua de Apoi,
nimeni n-o să-mi vadă fuga, bir cu fuga nu voi da !"
Și Bijan apoi se-ntoarse spre Guersivez, strigând:

„Soarta rea mi-a-ntins capcana. Ştii străbunii cine-mi sunt,
şahul cine- mi-i şi care-mi este locu-ntre viteji !
Dacă vreti să-mi țineti pieptul, nu voi şovăi nicicând
mîinile să-mi moi în sânge, şi cu ăst pumnal de-oțel
voi scurta de căpățână pe mulți mari de prin Turan !
Dar de vrei tu dinaintea celui şah să mă îndrumi,
îi voi depăna-ntâmplarea; milă pentru viata mea
de-i vei cere, te vei face călăuza lui de-acum
pe a fericirii cale !"
Deci văzând Guersivez
că-i pornit şi pus pe luptă, nu sări asupra lui;
ştiu că Bijan îi spuse adevăru-adevărat,
si că fără şovăială mâna-n sânge şi-ar spăla !
Îi chezăşui viața sub rostitul jurământ
şi-i dădu belşug de sfaturi. Dobândi de la Bijan,
prin această învoială, că pumnalu-i va-nmâna
şi se va lăsa de bună voie-n lanțuri ferecat.
Guersivez, mâini, picioare, i le legă fedeleş
cum legi un ghepard. Vai, ție, vitejle ! Ce folos
când norocul ți-i potrivnic ? Cerul se roteşte-astfel
cu spinarea-ncovoiată, şi ce aspru-i când te-aştepți
să te bucuri de hatâru-i. Şi-apoi la Afrasiab
îl târâră cu obrajii palizi, ochii-nlăcrimați.
Şi când şahul, amândouă mâinile, i le văzu
strânse-n fiare şi cu capul gol, îi zise: „Om mârşav
şi stricat, de ce venit-ai până-aici în țara mea ?"
El chemă să se pogoare mila Domnului pe şah
şi-i răspunse : „Adevărul dacă vrei să-l afli,-atunci
află că de bună voie n-am venit în ăst serai
şi că nu-i de vină nimeni ! Am purces de prin Iran
pentru-a nimici mistreții; şi ajuns-am într-un loc
unde-n câmp turanienii sărbătorile-şi țineau,
şi mânat-am slujitorii din alai spre-a urmări
şoimu-mi rătăcit ; eu însumi căzui sub un chiparos
care mă ferea de soare. Dar veni o zână-n zbor,
aripile desfăcându-şi, între brațele-i m-a dus
lin pe când dormeam; de lângă telegar m-a ridicat
şi-a zburat până alaiul fiicei tale l-a-ntâlnit.

Cavaleri umpleau câmpia, şi de pretutindenea
lectice treceau în juru-mi; de departe-nainta
o umbrelă indiană şi în preajmă-i cavaleri;
drept in mijlocul mulțimii se găsea un palanchin
meşterit din lemn de-aloe, cu perdele de atlaz
după care, înlăuntru, sta un idol adormit,
pe-o perniță diademu-i. Dar deodată o pari
l-a chemat în ajutoru-i pe-Ahriman; se prăbuşi
mult mai iute decât vântul printre cavalerii-acei,
drept în palanchinu-acela m-a lăsat, şi-asupra ei,
preafrumoasei adormite, a rostit vrăjitorii.
În serai ajuns, rămas-am multă vreme adormit ;
dar când m-am trezit, purces-am tremurând să lăcrimez.
N-am făcut nicio greşeală, şi-n primejdie n-a fost
fecioria fetei tale; negreşit că o pari
tulburatu-mi-a norocul şi-a-ncercat asupra mea
vrerea ei de vrăjitoare." Îi răspunse-Afrasiab:
„Ziua ta de neagră piază la soroc mi te-a ajuns !
Din Iran pornitu-mi-te-ai şi cu arc şi cu arcan
lupte căutând, renume; şi-acum dinaintea mea
iată-te, ca o muiere, mâinile legate-n fier,
băsmuindu-mi la iznoave fără şir ca omul beat.
Minți frumos, dar capul nu-ți vei smulge de sub mâna mea !"
„O, tu, şahule, m-ascultă şi urechea pleacă-ți-o --
i-a mai zis Bijan. Mistreții cu întorşii colți ai lor
şi cu ghiarele lor leii — gata-s de-a se apăra ;
bravii pot numai cu paloş, arc, săgeți a se lupta
împotriva unui duşman; dar când unu-i în cătuşi,
fără spadă, iar un altul înzăuat în za de-otel,
cum putea-vor cavalerii să se lupte între ei?
Făr' de ghiare ascuțite, leul cum şi-o sfâsia
duşmanul, oricât avea-va piept şi vlagă de viteaz ?
Dacă şahul vrea curajul să-mi arăt în curte-aici,
trebuie să-mi dea pe mână cal şi buzdugan şi-apăi
dintre căpetenii tiurce mii de cavaleri pe-ales;
dacă voi lăsa in viață pe-acest câmp de încleştări
unul dintre mii de oameni, n-ai să mă socoti atunci
om viteaz !"

La cuvântarea lui Bijan, Afrasiab
îi zvârli doar o privire-ntârâtată şi lăsă
furia-i să izbucnească. Zise lui Guersivez
întorcându-se spre dânsul: „Spusu-mi-ai să nu-l sortim
morții, dar nu vezi păgânul ăsta cât de josnic e,
că mai cugetă la rele împotrivă-ne şi-acum?
Nu se mulțumeşte-n sineşi că ne-a necinstit atât,
cere-acum îngăduintă de-a lupta cu cei cinstiți !
Leagă-i brațe şi picioare, şi pământul mântuie-l
de netrebnica-i făptură ! Colo-n poartă la serai
nalță-i o spânzurătoare, să se vadă-n patru zări;
spânzură-l pe-acest nemernic, viu să mi se zbată-n ştreang,
şi de-acuma niciodată despre el nu-mi mai vorbi !
Trag nădejde de-azi nainte că nici unul din Iran
n-o mai îndrăzni să-ntoarcă nici privirea spre Turan."
Dusu-l-au pe sus, de lângă şah pe tânărul Bijan :
piept şi inimă străpunse de-atât chin şi ochii lui
înecați de-amare lacrimi. La serai ajunse-n prag,
tulburat adânc în suflet, cu picioare purpurii
cum e roza de-atât sânge revărsat din ochii plânşi.
Zise: „Dacă hotărât-a Domnul că va trebui
să mă sting ca un bicisnic, nu de ştreang sunt îngrozit
nici de moarte, dar mi-i groază, tremur când îmi amintesc
de cei din Iran, mai-marii; zice-va vrăjmaşul meu
c-am fost laş şi că lăsat-am să mă spânzure în ştreang
fără a primi vreo rană; după moarte m-or bârfi
dinaintea ăstor vajnici pahlivani împărăteşti:
precum tata şi bunicu. Vai ! vrăjmaşul meu atunci
va să se înveselească, şi tot ce-a precugetat
împotriva mea, întocmai împlinise-va-ntru tot.
Vai ! n-oi mai vedea pe şahul-şahilor, nici pe Guiv.
Vai ! departe-s de vitejii plini de vlagă şi virtuți.
O, tu, vântule, aleargă până-n țara mea, Iran,
ia din parte-mi o ştafetă pentru marele meu şah;
spune-i că Bijan e-n mare strâmtorare şi-a intrat
printre lei cu crunte ghiare. Lui Gudarz al lui Keşvad
spune-i că de vină este Gurguin ce mi-a-ntinat
laurii mei verzi. Şi spune-i lui Gurguin : „Câine tâmp,
ce răspuns în lumea-ailaltă îmi vei da, când m-ai împins
în nenorocirea-asta şi-astfel să nu pot scăpa ... ?"


Cronica Șahilor

traducerea George Dan



vezi mai multe poezii de: Firdousi




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.