Nicio frunză nu stă să se mire de tot ce i se întâmplă,
priveşte anotimpurile cu părere de rău
şi moare la un moment dat supusă,
dar nu-şi uită ciclul feminităţii ei.
Oamenii se îndoiesc de cele spuse cu nonşalanţă,
li se pare un fel de a brava în faţa mulţimii,
o armă a creerii încrederii perverse
cu o lipsă de respect,
Nimic nu mă reţine când tu vrei
să fiu recunoscut în trupul tău
un arbore de iubire.
Nu mai sunt verde cum copacul de altă dată
ce înflorea în braţele tale însorite
pe malul râului la marginea pădurii.
Timpul s-a mutat în firele de păr alb,
Despre iubire se ştie
poate fi învăţată la locul de muncă,
dar cât de calificat ai devenit prin exerciţiu
o poate confirma numai partenerul.
Când nopţile mele nu mai au somn
e prea târziu să le pun busuiocul sub nas,
zilele se năpustesc peste ele
Vreau să fiu un anonim,
să nu mă recunoască nimeni,
numai aşa mă simt liber de orice îngrădire.
Sunt ca o pasăre
Noaptea în marea ei tergiversare
n-a reuşit să negocieze
migrarea lunii către altă planetă
cum ar fi vrut luceafărul.
Se vor naşte multe ambiţii,
timpul se va rostogoli peste noi,
oasele din trupul nostru se vor întări
şi vor cânta din fluier
De când te cunosc îmi iau gândurile foc,
clipele arse-s pierdute-n aşteptare,
carnea-mi tremură, se-nroşeşte-n dorinţe,
mâinile caută ce nu-mi este dat,