Albastru deschis de visare
dimineață năștea,
închizând ferestrele nopții,
în depărtare priveam răsăritul.
Printre malurile dintre mine și tine
nu trece nici un râu,
rar te salută câte un firicel de apă
fără un izvor anume,
În oraşu-n care turnuri stau de veghe lângă porţi
Străjuit de ziduri groase cum ţărmu’-nalt o mare
De se sparge-n ceasuri timpul şi în clopote la morţi,
Se adună de pe margini rotund în piaţa mare.
Se rostogoleau în gol
cuvintele mele șoptite în amurg,
ochii acopereau cu privirea
universul în care ne inundau gândurile.
Nu eu sunt noaptea declarată sublimă, nici bolnavă,
sunt țipătul care prevestește furtuna,
cuprinsul în care zace tăcerea cuvintelor,
parașuta care nu se deschide
Ca o cucuvea din altă noapte
dintr-un anotimp înexistent pe hărți,
într-un târziu
cu multă băgare de seamă,
Dacă te-ai gândit la ce n-ai fost niciodată,
o să devii ce astăzi nu ești,
o să arzi ca piatra de var
și lumea se clădește împreună cu toți,
Într-o clipă de cumpănă
m-am desprins din angoasele care mă țineau legat
de iluzia stoică a forței de regenerare.
Conștiința-mi vorbește din amvon,
nu m-am dezis niciodată.
tu nu iei lucrurile-n serios
Nimic mai milostiv decât lauda Domnului
de teama greșelii devenită păcat
ce-mi scormone sufletul
cu sulițe de sticlă,