E, poate, o sortită agonie,
Să fii departe, să te știu pierdută,
Dar, cum și cine-ar fi putut să știe,
Că asta se va întâmpla vreodată?
Coborând cu pași mărunți, tăcerea,
Brațe de-ntuneric o cuprind,
Sufletul își cere mângâierea
De la stele care se aprind.
Cu mâna-ntinsă -m-am trezit- și-un jind
Să strâng la pieptu-mi umbra ta din gând,
Dar, mi-am șoptit că nu e omenesc,
Nu ești a mea, chiar dacă te doresc.
A fǎcut Nevǎzutul,
luminǎ,
ceruri,
lume,
Când, zâmbitoare Luna ṣi stând la sfat cu mine,
Ȋmi mângâie fereastra cu raze, ca o mamă
Și gândurile mele ȋncep sǎ se-nsenine,
Iau teama de pe suflet, o sting ṣi o destramǎ
Luminǎ blândǎ-ṭi pune, aur
Ṣi arde-n mine rug de viaṭǎ,
Când zâmbetul, ca un tezaur,
Ȋṭi lumineazǎ-ntreaga faṭǎ.
Atunci când curg nenumărate,
Purtând durerile lumești,
Și culmi, dar și abis de suflet,
În strălucirea lor citești.
Speranța moare treazǎ
Ȋn visul hibernal.
Spectacol trist ruleazǎ,
Decorul, glacial.
Cerul plin de stele face noaptea luminoasă,
De neliniște, stârnit, am plecat de-acasă.
N-am avut de la-nceput calea stabilită
Nu vrei sǎ vezi când te privesc,
Nu vrei sǎ simți cât sunt de trist,
Nu vrei sǎ vrei când te doresc,
Nu vrei sǎ crezi cǎ eu exist.