fragment din ceva ce se vrea mai mult!
Adăugat de: Petruvio

CAPITOLUL 11
(Februarie 1982)


Cu toată aglomerația din vagon, pentru a nu rămâne în pagubă, conductorul a tras cât a putut de tare și, pe la Lehliu-Gară, ajunge la capătul din față al vagonului, unde se află Șerban Dolha.
- Biletele la contol, vă rugăm!
Șerban bagă mâna în buzunarul de la piept, scoate biletul de tren și-l întinde conductorului. Acesta, care până atunci adunase cu o singură mâna, precum culegatorul cireșele de pe ramuri, tot ce i se oferea, fără să se uite măcar ce primește, pus în dificultate, își retrage mâna ca fript.
- Văd că te-ai ostenit să-ți iei bilet, nu te mai oșteni să mi-l arăți! Unde mergi?
- La Slobozia.
- Aha, da’ să știi că și cu doi nasi1, tot ieșeai mai ieftin. Îmi dădeai mie cinci... te scoteai cu opt lei! Așa, cât ai dat pe bilet? Treizeci și trei? Ieșeai la sfert!
- Da’ dacă vine supracontrolu’ cum alerg eu cu sacu’ plin, să nu mă prindă?
- Mă faci să rad! La trenu’ asta și la Ciulnița2 – Slobozia? Astea-s trenuri de navetiști. Nici poliția nu îndrăznește să facă razie pe trenurile astea! Data viitoare nu mai fi fraier! și pleacă mai departe, oarecum, dezamăgit.
Motivat de vremea de afară, Șerban urmărea cu mintea traseul drumului pe care avea să se aventureze în scurtă vreme. E un drum pe care îl parcursese sâmbătă-de-sâmbătă și duminică-de-duminică, dus – întors, de mai bine de un an de zile. De peste șaptezeci și cinci de ori!, făcu el socoteala și zâmbi amar. Frânele trenului încep să scoată un țipăt care, în alte condiții ar fi fost destul de strident dar care, de astă dată era înăbușit de stratul gros de zăpadă care se așternuse.
- Ciulnița!, Ciulnița!, dădu semnalul unul dintre navetiștii de pe la mijlocul vagonului, agitând deasupra capului Săniuța cu care urcase în tren.
O apăsare din ce în ce mai mare îl împinge spre ușa vagonului. Trenul se oprește, ușa se deschide și, cu o presiune uriașă vagonul refulează, ca pe o vomă, zeci de navetiști, care mai de care mai amețit. Zăpada viscolită le intră ca un nisip în ochi. Unii înjură, alții chiuie și, instinctiv, ca la comandă se întorc toți cu spatele la vânt. Hm, am coborât prost, Ciulnița-Slobozia e pe partea cealaltă. Ei, nu-i bai! Am aproape jumătate de oră până pleacă.
- Închide bă uşa, nu vezi că bagi tot Crivaţu’-n vagon?
- Păi, mai sunt oameni pe peron, nu tre’ să urce și ei?
- De-aia mori tu, de grija lor? Să-și deschidă și singuri ușa, dacă dorm în papuci și nu urcă!
Deși Ciulnița-Slobozia are numai patru vagoane, înghesuiala nu mai este la fel de mare. Rezemat de bara de protecție, Șerban privește pe fereastră dansul bezmetic al fulgilor viscoliti care, când aleargă undeva spre înapoi de parcă trenul ar înainta printr-un tunel alb, când aleargă odată cu trenul dând, brusc, impresia că s-a oprit și te întrebi cum a fost posibil?... O fi mers Einstein vreodată cu Ciulnița-Slobozia?!? Nu, dar cu Aarau-Zürich, sigur. Hai, lasă-l pe Einstein și pregătește-te de coborâre. Numai, ai grijă să nu te desantezi iar pe partea cealaltă!

- Ana, vrei să facem un bridge până ajunge Șerban? Uite, nevastă-mea e de acord, Liliana e de acord. Ți-ar face așteptarea mai ușoară, ce zici?
- Știu eu ce să zic? Stau ca pe ghimpi. Crezi că o să pot să fiu atentă la joc atât timp cât gândul mi-e numai la Șerban?
- Tocmai asta-i treaba. Te fură jocul și mai scapi de îngrijorare. Sper ca în seara asta să nu mă trezesc cu vreo lehuză adusă în ultima clipă să nască, dar nici ţie nu-ţi doresc să-ti aducă vreun înjunghiat, ca duminica trecută, că ăştia nici pe aşa o vreme nu se potolesc cu nunţile!
Luată cu frământările ei, Ana îşi exprimă involuntar gândurile cu voce tare, departe de aşteptările ginecologului.
- Și omul ăsta al meu, să nu dea el un telefon! Am mers de câteva ori la Primărie să întreb dacă a sunat sau să sun eu la el. Centralista3 mi-a spus că n-a sunat, iar de câte ori a încercat să-mi facă legătura cu secretariatul institutului, ori suna ocupat, ori n-a răspuns nimeni!
- Vezi? La toate astea remediul e un bridge. Tu vei face echipă cu Liliana. Nevastă-mea și acum se oftică de la bătaia pe care ne-ați administrat-o data trecută, vrea să-și ia revanșa. În felul asta, cel puțin două suflete vor fi vindecate, al tău de stress și al ei de oftică, se amuză Vinicius cu vădită satisfacție de propriai glumă. Avem și un vin bun! Știu că nu bei dar Șerban cu siguranță va aprecia un pahar de vin bun. Pe de altă parte, sunt convins că fetița voastră nu se va culca până nu vine taică-su’ și cred că se va bucura să fim împreună în loc să stea numai cu tine în cameră.
- Pledezi cauza nevesti-tii mai abitir ca un avocat!
- De ce ești răutăcioasă? În aceeași măsură pledez și pentru cauza ta. Hai! Până vedeți voi Mihaela4 eu aranjez sala de așteptare pentru bridge. Va așteptăm pe amândouă.
- Bine, ne uitam la Mihaela si venim.


Ninsoarea îl dezorientă pentru o clipă dar se dezmetici repede. O luă la dreapta spre Autogară. Voia să se asigure că rata spre Grivița nu și-a schimbat orarul. Și-a luat și bilet, așa, ca să fie sigur. Dacă merg bine autobuzele am timp să ajung la magazinul mare și să mă întorc înainte să plece rata. Trebuie să risc. Știa cum să ajungă pe jos în bulevardul Matei Basarab, era la doi pași, iar de acolo va lua orice autobuz. La Slobozia toate liniile trec prin centru. Autobuzul plin, era ora de vârf. Cei din spatele său, de pe scară, forțau urcarea. Rucsacul incomodează călătorii.
- Ce faci, dom’ne, ne rupi picioarele?, îl apostrofează o doamna mai plinuţă.
- Mă iertați! ... și pentru că nu găsea argumente să-și susțină neintentia, se adresă taxatoarei:
- Un bilet și vă rog să-mi spuneți la a câta trebuie să cobor pentru magazinul universal?
- Un leu! La a cincea.
În ciuda vremii de afară, magazinul era, și el, aglomerat. Bănuia că la raionul care-l interesa nu aveau cum să fie prea mulți cumpărători. Nu era nimeni. Văzându-l că se apropie de rafturi, vânzătoarea sări, bucuroasă, în întâmpinarea lui.
- Bine ați venit! Va pot ajuta cu ceva?
- Da, cu o păpușă ... și vreun animăluț de plus, dac-aveți?
- Papusă numai așa și... animăluț..., ursuleț, așa. Sunt chinezești.
- Le iau. Cât fac? Aveți o pungă de plastic? Știți, ninge foarte tare și, dacă se udă, păpușa se strică.
Se lăsase întunericul. A ajuns la rata de Grivița exact când oamenii se urcau în mașină. A urcat ultimul și s-a cuibărit în prima bancheta găsită liberă.
- Da-i drumu’, nu mai vine nimeni!, propune un călător nerăbdător.
- Nu pot. Ui’ ce vreme e! Dacă e cineva care n-a ajuns încă? Ți-ar conveni să plec și să rămâi în autogară? Plecăm la ora programată.
N-a mai urcat nimeni. Locul de lângă el a rămas liber. Poate-ar fi fost bine să urce cineva și să se așeze lângă mine. Ne-am fi încălzit stand lipiți unul de celălalt. La șase fix șoferul pornește motorul și, parcă nesigură dacă să plece la drum pe așa o vreme, greoi, mașina se urnește din loc.
- Amara! Coboară cineva?
Nici un răspuns și, pentru că nu vede pe nimeni în stație, șoferul continuă drumul fără să oprească. După câțiva kilometri, Șerban adoarme rezemat de rucsacul pe care îl pusese alături, pe aceeași banchetă cu el. Simte cum o mâna puternică îl zguduie de umăr. Era șoferul. Confuz, realizează că în mașină nu mai erau decât câțiva oameni.
- Hei, unde mergi?
- La Roșiori, răspunse automat și se scutură, parcă să alunge din oase frigul care-l cuprinsese.
- Uitați la ce m-am gândit! Am văzut un plug trecând spre Traianu. Nu cred că se duce mai departe, că era de Ialomita5. Asta inseamnă că acolo întoarce, iar dacă mă țin după el nu rămân în nămeți. Câți sunteți?... opt, nouă. Dacă dați câte zece lei de căciulă va duc până la Traianu.
- Gata, șefu, să-ți dea Dumnezeu sănătate!, răspunde unul dintre pasageri în numele tuturor. Hai, scoateți banii! Chiuind de bucurie, oamenii întind banii șoferului.
Nu era o distanță prea mare, doar șapte kilometri, dar oamenilor care urmau să-i parcurgă pe jos, prin viscol, fapta șoferului li s-a părut providențială. După ce a prins din urmă plugul de zăpadă, autobuzul a rămas în siajul acestuia. În aproximativ un sfert de oră, Șerban se trezi singur în sensul giratoriu aflat în fața bisericii din Traian. Autobuzul și ceilalți opt tovarăși de călătorie se risipiseră, care încotro, parcă spulberați de vânt. De pe stâlpul aflat în diagonală cu biserica, un bec îndrăznea să lumineze intersecția. Datorită ninsorii viscolite valuri-valuri, lumina becului părea că vine de la flacăra unei lumânari bătute de vânt. Crivăţul îi şfichiuia obrajii. Îşi privi Pobeda. Era șase și douăzeci. Porni la drum. De după garduri, casele localnicilor se uitau lung la el, ca babele curioase de după perdele, unele chiorâș, altele cu oarece îngrijorare. La ieșirea din Traian o siluetă traversă șoseaua venind de undeva din câmp. Ce-o fi căutat câinele ăsta acolo de unde vine?... Foaie verde, foi de nucă,/ Șapte văi și-o vale-adâncă/ Daolică Leano și-o pădure mărunțică/ Daolică Leano, pe-aici lupii mă mănâncă! // Stai lupe nu mă mânca,/ Stai lupe nu mă mânca,// Daolică Leano, pan-o răsări luna/ Daolică Leano, să vină și mândra mea. Hahaha!, premonitor? Să fie cântecul asta premonitor? Fugi de-aici! Știi că prin împrejurimi nu-i nici măcar un petec de pădure, te-ai uitat pe hartă de atâtea ori!... Oare, ce-or fi făcând iubiții lui tata?... Din loc în loc, șoseaua era traversată de mici suluri de zăpadă. Curios, cu atâta ninsoare, șoseaua e destul de practicabilă! Știu, e pe direcția vântului și zăpada nu are în ce se împiadica, asta-i explicația... Nu mi-o îngreuna zăpada mersul dar vântul știu c-o face! și-și indesă căciula și mai tare pe urechi... În slaba lumină difuză împraştiată de zapadă, zărește un troian aproape cât el de mare care tăia, în diagonală, șoseaua. Hm, explicațiile științifice nu prea țin! Se uită în jur, de unde să-l apuce? N-avea de ales! Băgă punga cu păpușile sub palton, scoase capetele în exterior, unul pe deasupra, celălalt pe dedesubtul nasturelui încheiat în dreptul pieptului și le înnodă de trei ori. Acu, să te văd! și o lua pieptiș prin mormanul de omăt. Pii, da' greu mai e!... Antrenament de înot ... Măcar, aici sunt protejat de lupi! Taci, mă, asta-i vreme de să nu scoți nici măcar un lup din bârlog! Chiar, or ieși lupii pe vremea asta?... Asta-i vremea lor!... O fi el vremea lor, dar abia a început, n-or fi flămânzit chiar așa de repede! Tu n-ai altceva la ce să te gândești? Dă din coate și taci! În urma lui zăpada dată la o parte cădea înapoi. Dacă troianul asta e prea lat, aici rămân! Băi, ăștia, mai bine botezau satul lor Troian, nu Traian!... Parcă începe să scadă în înălțime... Ufff! Cât oi fi înotat în nametele asta? Mai prind unul-doi și ăla sunt! Prin crengile plopilor de pe marginea șoselei Crivățul interpreta un Bolero în compoziție proprie. La un moment dat, pentru a adăuga expresivitate și profunzime partiturii, monologul vântului este întrerupt de intrarea unui hauuu! prelung care dialoghează cu șuieratul vijeliei... Lupul!?!... Ce-a fost asta?... Nălucire!... Bum! Bum!... Bum! Bum!... Inima! Ce tare se aude!... Foaie verde, foi de nucă,/ Șapte văi și-o vale-adâncă/ Daolică Leano și-o pădure mărunțică/ Daolică Leano, pe-aici lupii mă mănâncă!// Stai lupe nu mă mânca,/ Stai lupe nu mă mânca,// Daolică Leano, pan-o răsări luna/ Daolică Leano, să vină și mândra mea. // S-atunci lupe m-oi mânca/ S-atunci lupe m-oi mânca// Daolică Leano, sau pe mine, sau pe ea/ Daolică Leano, pe care din noi oi vrea. Hauuu! Hauuu... E de-adevărate-lea, nu-i vocea fetei morgana, nu-i nălucire! Sunt mai mulți? Parcă s-a auzit de mai aproape decât prima dată?
Hauuu! Hauuuuuuu! Urletul hăulea din ce în ce mai în preajmă. Ce face, ... cheamă și pe alții?... Bum! Bum!... Bum! Bum!... Inima!... Aerul îi rămâne în gât, nu vrea să treacă mai departe!... Nu, nuu, dacă leșini eșți terminat! Hauuuuuuu!... Nu-și dă seama dacă deslușește ceva sau, mai degrabă, intuiește o umbră, o răsuflare care se apropie precaut. Răspunde un alt urlet, din altă direcție, într-o tonalitate schimbată, dar cu mai multe inflexiuni. Și încă unul, mai aproape și, parcă, din alergare. Un timp nu se mai aude nimic. Nimic nu mai bate, nici vântul, nici inima! Sau, cel puțin, nu le mai aude. Își ascute auzul. Sunt mai mulți... și... foarte aproape!... Întoarce-te, vin din spate! Începe să-i vadă, neclar dar îi vede. Se apropiau, în evantai. Acum îi vede și mai bine. Nu e evantai. Mai degrabă o formație de avioane la o demonstrație aeriană. Cel mai apropiat, pe mijlocul șoselei... Alfa! Mai în spate, în semicerc, doi pe o parte, doi pe cealaltă. Cine i-a aranjat așa?... Cel din față se oprește. Ca la comandă se opresc și ceilalți. Tot ca la comandă se așează cu toții pe picioarele dindărăt... După scurt timp, doi dintre cei din spate, indisciplinați, rup formația și încep să se harjonească. Zici că sunt pui de câine care se joacă... Hârjoneala încetează și începe o văitătură, aici lugubră, aici jalnică, de parcă boceau pe cineva... Alfa se ridică pe patru picioare. Se ridică și ceilalți. Printr-o comandă auzită numai de ei, toți își ridică cozile. Atacul final? Încremenit de spaimă, se uită țintă la lupul din mijlocul șoselei. Trage, adânc, aer în piept, dă să urle dar gâtul, uscat de groază, nu scoate decât o gâfâială de om sugrumat... Încet, gâfâiala se transformă în mârâit... Un mârâit din ce în ce mai gros și mai sălbatic... Arătându-și colții, Alfa mârâie și el la cel din fața lui. Dihaniile din spate clănțăne din dinți, în semn de susținere. Un clămpănit scurt și eșalonul al doilea tace... După o așteptare scurtă, om și bestie se angajează într-un dialog în care sunete sincopate, când sinistre de te trec fiorii morții, când duioase de ți se moaie sufletul, când poruncitoare, când sfătuitoare se contopesc într-un canon de o muzicalitate macabră, sfâșietoare. Ascultând argumentele celor doi, vântul, care până atunci ținuse partea haitei, s-a domolit, înclinând să treacă de partea cealaltă. În acel moment văzduhul se umplu de o liniște criminală... Vede strălucind ochii sălbăticiunilor... Nu-i posibil, ochii animalelor strălucesc numai în bătaia unei lumini... Își simți ochii arzând de parcă s-ar fi frecat la ei cu mâinile pline de ardei iute... Tâmplele stăteau să-i plesnească. Așișderea și pieptul... Cine va ataca primul?... Printre sclipirile sălbatice ale jivinelor zărește umbre de nesiguranță. Acum e momentul! Un urlet prelung, înspăimântător tâşneşte din gâtlejul lui Șerban. Lupii încremenesc... Cu cozile între picioare haita se dă îndărăt. Schelălăind, dihăniile se întorc și o rup la fugă peste câmp... Se simțea ca un înotător avântat în Dunăre după crucea de Bobotează căruia, printr-un accident, i-a pătruns apă rece ca gheaţa în costumul de neopren. Gâfâia. Ca dintr-o văgăună îndepărtată, din timp în timp, se aud urletele unei haite de lupi.
Și-ți va mai ieși/ Lupul înainte,/ Ca să te-nspăimânte./ Să nu te spăimânţi,/ Frate bun să-l prinzi,/ Că lupul mai știe/ Seama codrilor/ Și-a potecilor./ Și el te va scoate/ La drumul de plai,/ Care duce-n rai.
Ham!, ham!, ham!, ham! Erau câinii satului. Nici nu realizează că, deja, a intrat în Roșiori. Ridică mâinile în sus, în semn de mulțumire.
Până la ai lui mai avea de străbătut doar câteva sute de metri.
Poc!, poc!, poc!, bătu în ușa de la intrarea în Dispensarul Comunal. Asteptă. În hol se aprinde un bec, o cheie se răsucește în ușă și aceasta se deschide cu circumspecție.
Omul care deschisese ușa, îngrozit de fantoma care i se arătase în prag, se retrage mai mulți pași în spate, se repede în sala de așteptare unde cu câteva clipe înainte personalul dispensarului juca bridge și cu gesturi surdo-mute arată spre hol. Cei patru jucători de bridge ies în ușă. În fața lor, o nălucă albă din cap până în picioare, cu sprâncenele și mustața înghețate, palidă la față, cu o voce stinsă, îngaimă:
- Sunt Șerban.
De după jucătorii de bridge, o păpușică de vreo trei ani și jumătate sparge liniștea
- Tati, tati!


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.