Ne grăbeam, alergam, alunecam, scânceam
de teamă că ne va ajunge din urmă
focul, nisipul sau gheața.
Mama se opri. Zise, şuierând de oboseală :
Nu mai pot.
Să-mi trag sufletul. O clipă.
Aşezată pe o piatră albă, şoldurile ei late,
toartele unei amfore sparte
din care se scurgea lava răcită, vâscoasă, ț
cu venele groase ale gambelor obosite, ț
păreau fuioare de fum albastru
răbufnit din materia cândva fierbinte
a pântecului său ce ne protejase.
Acum nimic nu ne mai putea apăra.
Pedeapsa ne va ajunge din urma, dacă nu ne salvăm.
Hai, Mamă, hai, nu-i vreme de odihnă. ț
O privii în ochii verzi cu care mă privise
când îi muşcam sfârcul ţâţei unui sân obosit care,
desi părea plin, nu mai avea lapte,
iar mie îmi era foame.
Mă privi cu dragoste.
Nu mai aveți nevoie de mine, părea să zică.
Făcu un gest obosit, ca de mângâiere,
spre fruntea mea asudată.
Întoarse brusc privirea spre Cetate
si carnea ei calda deveni sărată, apoi tare, pietroasă.
Stană de sare lângă care ne odihneam
pentru ultima oară.
Acolo șezum si plânsem, aș fi vrut să şoptesc.
Dar în loc de şoaptă gura mea lăsa să iasă un urlet :
Fugiți, altfel neamul nostru va fi mistuit de foc,
înghițit de zăpezi, de nisipuri duse de vânt.
Am reluat refugiul părinților.
Credeam că, precum dânșii, vom reveni în Cetate.
Am pornit în băjenie. Nu ştiam că nu vom reveni.
vezi mai multe poezii de: Asymetria
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Intensitatea vizuală a scrierii îmi place, la fel și acțiunea alertă (realizată prin folosirea abundentă a verbelor) combinată cu liricul. Mai trebuie revenit pe text la unele pronume în plus, acel ț inutil ar trebui șters.
Cu drag!
Adina Speranta
joi, 06 februarie 2025