Îmi leagăn picioarele în umbră,
foarte lungi, încât m-am trezit
cu o talpă în marea care-l crete,
cu cealaltă în căderile de stânci înțepenită.
A merge singură pe drum este o spaimă
trupul născut încă o dată ar ști,
dispar oamenii cum dispar obiectele
pe care le-au atins copii.
E bine că m-am obișnuit și știu
cum încet se pregătește de dispariție un copil,
pe fruntea lumii cum îngheață
albă elice degetul febril.
vezi mai multe poezii de: Gabriela Melinescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.