Munții - Gabriela Melinescu
Adăugat de: Gerra Orivera

Cu o înțelegere pe chip trecătoare ,
stau în picioare învinsă,
din zidul munților iese uneori un câine, alteori o mână,
ca și cum s-ar azvârli în afară
o apă curgătoare.
Apoi se vindecă scoarța pământului
și rămânem închiși în afară.
Mă trezesc
cum lucrurile risipite încep să dispară.
Munții mă obligă să mă uit în sus
ca pe un slujitor mă-ngenunche,
le privesc unghiile lor de os
din care trupul în toată bezna se umple.
Calc pe întinse cumpene,
sunt capătul unui echilibru total,
doresc o apă să mă arunce
în aripile unui animal.



vezi mai multe poezii de: Gabriela Melinescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.