Pământul, un fruct preacopt căzând din arborele cosmic prin strălucirea sa proprie, când aura lui pălind devine o piele roşie, grea, terfelindu-se şi devenind praful şi pulberea originală.
Eu sunt un vânt din nor pentru fructul preacopt, trezită odată cu primii cocoşi, când lumina zilei ne-a intrat în gene şi ne-a vorbit limba florilor.
Asemeni copiilor, moştenitori ai groazei şi ai suferinţei, auzind ceea ce nu trebuie să audă şi văzând ceea ce e interzis vederii.
Pământul căzând din aura lui
în acelaşi timp cu doctrine descinse din zei şi zeiţe,
cădere prin cuvinte înfipte precum cuie de fier în vid.
Călărire pe pietre funerare, în căutarea aurei, căderea ca o călătorie a fătului gata de expulzare, când este prins de mâini străine, primit în abisul unui alt pământ decât al mamei.
Cu guri umflate de lapte bolborosim
cuvinte destul de clare: tot ce e preacopt
trebuie să cadă şi ceea ce e încă verde să rămână
între ramuri
Cu voluptate am început chiar noi să aruncăm părţi
din planetă într-un hău adânc,
fără să ştim dacă în adânc e cineva care
să ni le aducă înapoi.
vezi mai multe poezii de: Gabriela Melinescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.