De când era lovit de sindromul geloziei
îşi mânca iubita pe pâine
cu o furie oarbă.
Se înveselea întotdeauna
când o ştia lipită de el ca o meduză
îi lăsa pe ceilaţi poftitori în umbra uitării
să putrezească de ciudă
şi se răzbuna.
Se uita în ochii ei încruntat,
nu descoperea nimic palpabil,
o căuta de semne străine
ca să o chinuie să le mărturisească
dar nu a găsit.
Apoi se întreba ca pentru sine
de ce să nu stea împreună mereu
fără să mai plece la muncă ori la şcoală,
când poate să facă el totul.
Nu a găsit niciun răspuns potrivit pentru ea,
în plus părinţii ei ar vedea în asta
o abatere de la tradiţia lor de afacerişti
care măsoară totul în profit.
Şi cine îi poate lămuri
că şi dragostea are unităţi de măsură
necunoscute pentru mulţi.
Ros de astfel de gânduri prindea în el coaje
sentimentul de neputinţă ca un vieme
care tulbură memoria,
din instinct o mângâie pe sâni
pe când ea doarme,
afară plouă.
vezi mai multe poezii de: flavius
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Imi place :) felicitari
ali
sâmbătă, 13 iunie 2015
Foarte frumos si adevarat
petrica_c
sâmbătă, 13 iunie 2015
Cel mai urat sentiment este gelozia. Este raspunzator de multe rele ale lumii si faptul ca ai ales tema pentru o poezie , dat fiind rolul unei creatii artistice , este meritoriu si de laudat. Felicitari.
stomff
sâmbătă, 13 iunie 2015
Foarte bine ai descris sentimentul ăsta care macină vieți. Îmi plac scrierile tale.
mirimirela
sâmbătă, 13 iunie 2015