În primăvara albastră, sufletul tace.
Sub ramuri care picură în seară
iubiții și-au plecat frunțile gânditoare.
O cruce erodată. În comuniunea fără soare
bărbatul și femeia s-au trezit unul al altuia.
Pe peretele steril
cel pustiu se rătăcește cu stelele sale mutante.
De-a lungul cărărilor moștenite din pădure
pustiul vânătorilor uitate
se scufundă tot mai adânc. Tăcerea ta se ridică
deasupra chipului de stâncă zdrobit în revoltă.
vezi mai multe poezii de: Georg Trakl
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.