Sub luna albă mama își purta copilul
În umbra nucului, a bătrînului soc,
Beat de sucul de mac, de tînguirea sturzului;
Și-n tăcere, cu milă
O față bărboasă ușor peste ei se-apleacă
În întunecimea ferestrei; și vechile lucruri
Ale strămoșilor
Zăceau în ruină; iubire, visare de toamnă.
Sumbră, deci, ziua anului; tristă copilărie,
Cînd băiatul încet cobora spre ape răcoroase și pești argintii, Odihnă și chip;
Cînd dîrz el se repezi înaintea turbaților cai,
În noaptea sură deasupra lui steaua-i se-aprinse;
Sau cînd, prins de mîna-nghețată a mamei,
Seara, mergea prin întomnatul cimitir Sfîntul Petru,
În bezna odăii zăcea liniștit un cadavru suav
Ce-și deschidea asupra lui pleoapele reci.
El însă era doar o pasăre mică prin crengile goale,
Lung clopot în seara de noiembrie,
Liniștea tatălui, cînd el în somn cobora crepusculara scară-n spirală.
vezi mai multe poezii de: Georg Trakl
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.