Parnas imaginar, alintat de nimfe și muze,
Cu murmur veșnic de cascade și cu fântâni vrăjite,
Pentru ultima oară călătorind pe rouă, pe ceață,
Îmi las umbrele-n iezere, pe limpezișuri de plai.
Adulmec amintirile, cum aș vâna niște ciute.
Ele fug speriate, străine, în zări nevăzute.
Le caut urmele ce s-au șters pe marginea apei.
Din vuietul toamnei mă strigă vedeniile lor.
Ce vrea Caliope? Isteț la vorbă n-am fost niciodată.
Când și când am drămăluit cuvintele, pe gânduri,
Așa cum au făcut-o strămoșii
pe la vetrele lor sărace,
Mesterind întâiul jug de frasin, întâiul plug de fier.
O, Melpomena mi-a dat de furcă,
mereu cu măștile ei!
Niciuna n-o găseam potrivită, aidoma vieții.
Urgiile secolului douăzeci, bântuit de războaie,
Mai poate corul antic să le cânte,
să le exprime?
Neprihănită mi-a fost tovărășia cu Erato.
Îmi vine azi să mă destăinui,
Ce-or spune oamenii oare?
Se căina și alde Costache Conachi lăcrămând
După o dragoste veche, după o dragoste veche,
Parnas imaginar, alintat de nimfe și muze,
Cu murmur veșnic de cascade și cu fântâni vrăjite,
Chiar și trupul soarelui îți coboară muntele-n apus.
Cobor și eu. Intunecandu-mă? Luminând?
Ca și Hefaistos, ingeniosul meșter-faur,
șchiop și gârbov,
Înduplecat de zei să vină la Olimp, fără zăbavă,
Ce-a mers călare pe măgar,
În sunetul lăutelor și tobelor,
Prin forfota menadelor și a calicilor puzderie,
Mă duc în locuri desfătate,
cu ochelarii aburiți pe nas,
Ținând în mână făclioara mea încă arzândă:
Zadarnic mânioasele Erinii s-au năpustit asupra ei,
N-au să mi-o stingâ totuși, Muzelor, adio!
vezi mai multe poezii de: George Meniuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.