Am căzut, uneori, la-nvoială cu fiara iubirii,
Prin ungherele nopţii, de mult prea flămând,
Şi nu-i chip să găsesc rost, acum, izbăvirii,
După cât sunt de vii amintirile-n gând.
Mă trezesc obosit şi bolnav de-ndelunga tortură
Şi mă smulg tot mai greu din prea dulcele chin,
Încercând să păstrez, peste zi, cel puţin o frântură
Din suavul de vag şi de vechi baldachin…
Arcuit protector peste bezna căderilor mele,
Ca un înger cu aripi bătrâne, scheletic şi orb,
Să nu treacă lumina, direct, către urmele rele
Şi să nu desluşesc ce otravă mai sorb.
vezi mai multe poezii de: George Ţărnea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.