Femeia e iubirea, e gloria, credinţa;
Copiilor ce-i creşte, omului mângâiat,
Ea sufletul le-nalţă, le-alină suferinţa,
Precum un duh din ceruri în lume exilat.
De trudă povârnit ori de prea crudă soartă,
La glasu-i omul saltă, fruntea-i lumini adună;
În veci nerăbdător în cursa lui deşartă,
I-ajunge un surâs şi sufletu-i se-mbună.
De fier ni-i veacul: slava abia se desluşeşte;
Nu-i chip să vină iute, aşteapt-o-n bună pace.
Dar cine n-ar iubi, din gingăşii când creşte,
Frumuseţea ce-o dă-n dar ori s-o câştige face?
vezi mai multe poezii de: Gérard de Nerval
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.