Eu te-am scos din anonimatul frunzelor,
din refugiul mediocru al alunei.
Eu te-am aruncat în lumină
numindu-te roșu stufos,
Mă ocolesc de la un timp
acele întâmplări frumoase
– iubire, primăvară, păsări,
garoafe, râuri și risipe –
Dacă n-aș avea o dureroasă stea
la tâmpla dreaptă, dacă n-aș avea
un cui în locul degetului mijlociu
– aș fi trecut ușor prin vântul vremii,
N-aș fi crezut că vom plânge-mpreună…
Fețele noastre veneau de la bal,
marmoreene, sub lacrimi, sub lună…
Sub albastrele ninsori
m-am culcat de-atâtea ori,
ascultându-mi tristul sânge
înghețând încetișor,
Copacul nu se gândește la aceasta.
Din ignoranța lui s-a născut un fruct,
asimetric, dar perfect,
cu pielea întinsă pe mușchi,
Dacă timpul încearcă să mănânce
picioarele monștrilor, aceștia
își înzestrează portretul cu alte picioare;
în locul unui braț care le putrezește,
Nu. Nu ți-au trebuit nici gesturile mele
ca niște funde în jurul clanțelor la uși,
nici privirile mele brodate-n perdele,
nici întreg universul meu jucăuș.
Stau culcate-n iarbă
ca un râu sleit.
Pescarii le-au întins și le-au cârpit
și, iată, ceva din largul mării
De câte ori spre țărm mă duce timpul,
cadența ta o întâlnesc, Mihai,
trecută mării-n care te visai
continuat, ca în eternitate.