cum că scriu și că pot,
ca zugrav de subțire
murdărit pân′ la cot,
Frumosul tău sân, vremea nu-l apasă.
Frumoșii tăi ochi, vremea nu i-a stors de culoare.
Când plutești pe mare, cu fața în sus,
ești încă logodnica mea.
dacă s-ar clătina și s-ar clăti ceva,
aș recâștiga un număr de cuvinte,
printre care „optativ” n-ar fi ultimul
dar primul, primul ar fi cu siguranță, altul,
atunci tu, cu atât mai puțin…
Umblu prin noroaie subțiri,
știind că las numai urmele mele
și că nici pe ele nu le vei recunoaște
nebănuitu-le, neștiutule,
unde odihnește ochiul tău și tâmpla și ta
și neștiința ta de mine?
Plouă. În sfârșit plouă. E vremea cea bună
Nu mai am rădăcină.
Un fluture s-a lipit de perete
Toți murim, dragă mamă,
mână în mână.
Tu ai murit în mâinile mele
(n-am așteptat să se răcească).
Aveam un simț al datoriei împlinite.
Muriseși – gata.
Ei vin, unul câte unul,
și îmi cer să mă prezint.
(Când m-am prezentat la rege,
a pus guarzii să mă lege.
Ținea brațele-amândouă ridicate,
într-o mână trandafirul, în cealaltă
flautul străpuns
de o dulce măduvă de sunet
El e valetul de caro
în vechiul lui veston maro,
certat cu frații-ntunecați
și cu al patrulea din frați.