Trecea azi pe la colț de stradă,
Cu pasul cadențat și rar,
Cântând a morții serenadă,
Trecea convoiul mortuar.
În colțul vechi de înnegrită gară
Se uită-n gol un moș cu barbă sură,
Se uită-n gol din zori și până-n seară,
Cum trenuri vin și trenuri pleacă iară,
Tristețea mea, adâncă mare,
Fără de margini, fără fund,
În largul ei fără hotare
Atâtea vifore s-ascund
Cu trupul biruit de jale
Un trandafir se stinge-n glastră,
Stropindu-și plânsul de petale
Pe perinița din fereastră
O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă
Cu goana ei pripită după viață
Tu iar mă chemi, împărăție-a firii,
Tu,-nlăcrimată, sfântă dimineață!
Vae surdis
Acum când tunul nu mai bate
Pe culme, sus, la Mărășești,
Vorbesc tăceri înfricoșate
Căsuța albă vineție,
Sub culmea verde-a unui deal,
În noaptea mea de pribegie
De ce mi te arăți azi mie,
Invective la adresa unui fost
co-director, în ziua când a dispărut
revista Luceafărul.
Multiscusita minții limbă
Iar gândul ăst păgân îmi paște mintea,
Ascultă-l tu cu degetul pe buză:
Când ochii tăi stau ațintiți asupră-mi
Și-și tremură ispita lor aprinsă
Iubirea mea-nchisă cu tainic zăvor,
Te port printr-al anilor șir,
Te port și cu tine pe drum mă strecor,
Păzindu-ți în suflet temutul fior