Când zilele-mi mureau în urmă, sărace toate deopotrivă.
Tu, sfântă, minunată noapte, mi-ai fost de-a pururi milostivă.
Când te iveai, din pragul bolții, cu albă pulbere de stele,
Durai o punte argintată la ferestruia casei mele.
Amurgul m-a găsit și astăzi la poala ta cerșind hodina,
Biet călător, oprit în cale de vraja viselor ce mint,
Cum aș putea să plec acuma când ochii tăi senini lumină
I
Pământ, pământ Ograda vinovată
C-un furnicar la orice cotitură,
Cu măruntaie putrede de ură,
Când cade-amurgul la fereastră
Cu joc de umbre, cu fiori,
El ne găsește-n casa noastră
Tovarăși muți și visători.
Petrec cu ochii-ntreaga carte
Și cu privirea mea umilă
Comorile eternei arte
Le văd pe fiecare filă
Am rătăcit departe-n lumi străine,
Crezând că scap de-a patimii prigoană,
Că-n sufletul meu însetat de goană
Mai poate crește-o floare pe ruine.
Ce blândă ești, domestică pădure
Sub brazii tăi decenți nu mi se pare
Că s-ar putea vocifera prea tare,
Ori c-ar veni haiducii să mă fure.
Și-a dus o-ntreagă veșnicie
Trudită anilor povară
De când legarăm prietenie,
Măsuța mea de-odinioară.
Mi-am făcut un cântec de demult, odată,
Mi-am făcut un cântec ne'nțeles și dulce,
Leagăn pentr-o veche taină vinovată,
Ziua să m-alinte, seara să mă culce.
Stăpâna nopții fără stele,
Te-aștept să-mi vii din clipă-n clipă,
Deasupra gândurilor mele
Îți simt bătaia din aripă.