Peste oraşe, flăcări vibrânde. Nimb de forţă,
lumina recompune statui, pe bulevarde.
O omenească torţă conture vii împarte,
iar eu sunt cel ce arde,
sunt însăşi noua torţă.
Cotidiene fulgere din stâlp în stâlp le-alung,
aprind în aer nevăzute ruguri,
când firele-mi se leagănă-n văzduhuri,
continuându-mi degetele mâinii
şi în cuptoare roşii-apoi ajung,
stârnind pe lespezi dansul, cu talpa goală, -al pâinii...
Sunt sângele mişcării. Focul tânăr
cu ochii arşi de fum, de flăcări nins;
dar uneori, mi-apasă greu, pe umăr
arcade de scântei şi îngenunchi
şi pentru-o clipă numai, pare-nvins,
electricul meu trunchi...
Cândva, am să asfint de tot. Ştiu clipa.
Dar pot s-o întârzii, s-o-ndepărtez,
din trup smulgându-mi, în amurg, cântând,
pumnalele de wolfram, sângerând.
Pot să mă sting purtând în trup, ascunsă,
a dăruirii linişte
străină de adevărata moarte.
... Iar de mai pot s-aprind măcar o frunză
devin, în spaţii, steaua Altaïr
şi-ard mai departe, mai departe, mai departe!...
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.