Culorile în trup, se fac oase dulci,
se face vin, zăpada iernii trecute,
ochii se fac pietre, buzele . singurătate,
cuvintele se fac tristeţe.
Sunt plin de umbre ca un observator galactic
lăsat în părăsire,
cu chei ruginind în stele. Din amintiri
îi ivesc pe bărbaţii care nu voi fi niciodată
şi din degete le simt cum cresc, vertebrele
unor femei cu piele de frunză.
Şi m-acopăr cu ploi şi cu pământul
atâta cât rămâne sub zborul păsărilor,
m-acopăr cu uitare,
dar în răstimpuri reînviez, limpede.
Fiecare rană căscată în mine
poate deveni un cuib util
pentru voi, cei care-mi locuiţi sângele...
Mă întorc în mine, în pleoapa despicată,
a observatorului năpădit de comete, prăfuit
de algele altor ţărmuri, mă întorc, palid,
în orbita spartă, semănând şi în risipire
cu imaginea răsturnată, a cercului...
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.