Ce toamna-mi apare
cu ploaia lingând grunjii de sare
de pe cerdacul
unde zac fasolele și taica dovleacul?
E din pătulul
cu aurul de la grâul-fudulul
și-i astupă hambarului putregaiul,
mai credinciosul, mălaiul.
Dobitoacele câte-au rămas
se trag în cotloane de pripas
și plouă peste șindrilele
podului, umilele,
curg firele cânepii mohorâte
ca la nunțile fetelor urâte.
E vremea când într-o pustie gară
câte-o bătrânăcoboară
înhămată la harabaua unui geamantan de recrut
în care parcă ar duce lut.
Cheutorile ruginite
capacele le deschide
și rostogolește gutui
printre picioarele nimănui.
Bătrâna-nghenunche să puie
la locul lor tidvele de gutuie.
Întoarsă de la nepoți
după un șir de fumegoase nopți,
ea se scoală și caută în sertare
chibritul și mucul de lumânare;
bătrânul după cana cu apă aleargă
dar până să se-ntoarcă
Mai târziu deschide gemulețul jilav
al domnișoarei de la telegraf
și bate șire
cu piroanele și clopotul de mănăstire
și *ând fulgeră în oraș
întunecatul mesaj
mai crunt decât marile ploi
și chemările la război,
fierbinte,
cu doar atâtea cuvinte
câte inima le mai poate prăsi:
Vino. Mă-ta muri!
E vremea să vorbesc despre bătrânul și bătrâna
cărora le-am pupat eu mâna
tată-mare și maică-mare ai mei sau ai oricui
și-apoi plânși
și-ngropați sub copite de mânji.
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.