Făcusem focul în laborator. Ștersesem de praf
raftul cu oasele lui Gutenberg. Mă locuia
mireasma unei miresme, ziua curgea spre amiază,
(femeia era și ea și mă iubea) pregătisem
pergamentul proaspăt răzuit, cerneala și nisipul
și eram gata de scris. Dar, Doamne,
primul cuvânț cu care memoria mi-a plesnit
capul, primul pe care mi se cerea să-l scriu
a fost pâlnie. Mâna mi s-a făcut păianjen păros,
orice alt cuvânț a fugit de la mine, eram
înzăpezit în neputința de a mai mișca un gând,
rosteam absurdele silabe și scuipăm scoici
și mult mai târziu mi-am zis că trebuie să mă
infricoșez de cuvântul cel mai umil, mi-am zis
că Persepolis sună la fel ca pâlnie,
mi-am zis că nu există cuvinte regi și cuvinte
sclavi, că numai noi le purtăm în grai
cu o regală sclavie
și de-atunci îmi scot căciula cu cap cu tot
în fața lor, le sărut încheieturile
și mă strecor în patul lor de lemn
iluminat de fericire.
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.