Lui Nichita Stănescu
Mi-ntorc pașii trudiți
În Bucureștii mei mult pohtiți
holbez geamuri mohorâte
în luntrea dogitei căruțe
Las mâna cu inele să fiarbă
în muceda-mi barbă
și cu trudite șale
îngreunate de pistoale
zornăaindu-mi călimările
de care-s pline ochi-buzunarile
îmi răstorn căciula de vidră ferigă
la sfântu Gheorghe-n biserică
și în genunchi, cu gura gata să rupă
icoana de-o pupă
Poarta altarului scârțâie-n drugi
piatra e podită cu slugi
și caut jețul umbros
de umbra mea ros
Vin sub amvon
știrb de coconi
chelit de ginerii
tinerii
jupuiți de satâre
baldâre.
Merg fără Doamna, șchiop
ca un plop
și-mi șuieră glasuri străine:
Cum de te-ai întors, Constantine,
belit de credință
ca de-o catrință
muierea nerușinată
ce goliciunea-și arată
și pântecul, nesatulul,
la Stambulul,
cum te-ai întors varvare lupe
din piața butucului dupe
ce fierul a retezat
busuiocul și crinul curat?
Nu- i râcâie auzul
capul spart cu topuzul?
Câte fete
le-ai spânzurat de minarete?
Cât aur atârna
pământeasca ta scârnă,
Ce ape-ar putea să spele
bătrâna ta piele
despuiată de crucea de hram
ce te știam?
Pleacă- i lespedea capului
sub satârul harapului,
i-ncredințează
fruntea odată vitează
butucului și buza i-o frânge
pe dulcele sânge
pe care zugravii
arși de evlavii
l-or sui-n peneluri în clătinare
ca pe sâmburi de lumânare
pe tâmple de zidire
cu bolovani încleiați de iubire!'
O dalie de sub arcade
peste fruntea mea cade
și-mi sângerează gura
și capul meu cade de-a dura,
ca mărul, de-a rostogolul,
criptei văduve îi dă ocolul
și plopii și slugile
raclei îi desfoaie belciugele
și-n ea mă azvârlă
ca pe crapul, în gârlă,
abia acum pricepând
că sunt Domnul lor de pămânț,
că spre ei am urcat
cu gât retezat
și care se-așează
în aracii din capăt de rază.
Domnul
iși află somnul
doar în arâna
ce i-a înstelat mâna
pe-o sfântă carte
în care-i scrisă cu viață și moarte
trecerea lui de-a-ncalare
peste turnuri de schituri amare
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei