Trăia o fată într-un sat de munte,
cu cozi subţiri şi cu albastre funte.
Trecând prin marea lanului de grâie,
ştia ţărâna caldă sub călcâie,
pe când venea, târziu, cu demâncare,
pe mirişte, la fratele cel mare.
El secera în spicele de aur,
cu feţi frumoşii, gâturi de balaur,
până-ntr-o zi când a venit solie
şi l-a chemat în fum de bătălie,
iar Albăstrica peste culmi deşarte
l-a petrecut din ochi, până departe...
Trei ani schimbat-au frunza în arinişti;
ea-l aştepta în margine de mirişti,
şi-ntr-un târziu, când a cuprins-o frica,
a-ncremenit în lanuri Albăstrica.
Aşa-i şi azi şi-ncearcă să-şi ridice,
albaştri, ochii, din păduri de spice,
se-ntoarce-n casa cu surpate trepte
şi-i fericită c-a putut s-aştepte...
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.