E-o lacrimă-a izbânzii
O lacrimă Oceanul și-a cheltuit azuru-i
s-o umple de lumină și-n inima-i coborî,
în vreme ce, în palme, sonore lespezi zurui
și-n calea ta nisipuri închipuie ninsori.
Smaralde în spirale de ape șlefuite,
ca ochii mari, de fată, clipesc între corali
și degetele tale sunt albe stalactite
în peșterile apei, printre luceferi pali
Metale generoase, stelare roci, liane
te-nconjură subtile, și-n lacrimă pătrunzi.
Încununând izbânda visărilor umane,
ca-n propria- i statuie-n arama ei te-afunzi!
E-o lacrimă-a tristeții
Ca scutul de războinic, de săbii spart, boltită,
e lacrima amară în care-naintezi,
meduzele cadavre de stele se agită
și-n urma lor, coclite funingini cad, zăpezi.
Surâsuri stinse, umbre de flori, c`ntari nespuse,
cle=taruri amețițe de soare zac în scrum
și numai monștrii marii cu veștedele buze
mai ronțăie nisipul cetăților de fum
Să scaperi din amnare, ca o pădure, ardă
priveliștea acestor ruini. Sub ceruri largi,
cupola-n care încă mai doarme apa moartă
și învelișul rece, al lacrimii, să-l spargi!
Vorbindu-și parcă sieși, un om, pe plajă arsă
de razele de aur, de selenară nea,
întârzia, cu mâna spre-al mării drum întoarsă.
Poetul e scafandrul din lacrimă, spunea.
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.