M-aș vrea un irod al cuvintelor,
le-aș trece gâturile de miel prin sabie
le-aș frânge greabănul suav cu biciul,
și le-aș îneca în lapte. Aș dobândi liniștea,
nu le-aș mai ști pândind în preajma.
Vă spun: ele, cuvintele sunt lăcustele,
sunt ploile cu broaște, ninsorile cu sânge,
sunt țărâna ce ni se-ncheagă pe chip.
De-aș trăi măcar o oră fără cuvinte!
dar e zadarnic, ele sunt ca furnicile roșii
strânse pe bucata de pâine ce-o duci la gură,
sunt greierii pe care-i inghiți
odată cu apa , câte cuvinte le-am mâncat,
și câte-am băut, câte îmi curg prin ochi, în somn,
câte îmi sărută, înaintea buzelor mele, femeia
și, vai, câte mă încoronează
umplându-mi ograda cu bastarzi,
devastându-mi vârsta și cheltuindu-mi
cu nerușinare, speranța
Chiar dacă înaintea lor ingenunchez,
chiar dacă mă tocmesc slugă la cuvinte
și le cresc dobitoacele nevăzute,
ele nu mă iartă,
tot nu mă iartă,
mă despart de umbră și mă alungă-n calea
unui cuvânț suprem. El, Înfricoșătorul
mă-nchide în arena cu tigri a singurătății
până când trupul meu spart
începe, însângerat, să cânte.
Le gândesc pedepsele. Vreau să le spintec
adorații călăi ai *ții mele, Breugel și Bosch,
coastele plăpânde să li le rupă,
să le treiere cu corăbii și cu înfometații ulii!
Trebuie, pentru că mi-e frică de cuvinte,
frică de tot ce se umple cu ele,
și de tot ce se golește de ele,
pentru că mi-e frică de mine!
vezi mai multe poezii de: Gheorghe Tomozei
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.