În pieptul meu, rana se deschide din nou
când stelele coboară și îmi devin familie
când liniștea cade sub urmele oamenilor.
Aceste pietre se scufundă în timp, cât de departe mă vor trage cu ele?
Marea, marea, oare va putea să le scurgă?
Văd mâinile pe care fiecare le-a atras pe vultur și pe șoim
legate de mine ca de stânca pe care suferința mi-a făcut-o,
Văd copacii care respirau seninătatea neagră a morților
și apoi zâmbetele, atât de statice, ale statuilor.
vezi mai multe poezii de: Giorgios Seferis
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.