ANUL 1840
Să stapânim durerea care pe om supune;
Să aşteptăm în pace al soartei ajutor;
Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune
Ce-o să aduca ziua şi anul viitor?
Mâine, poimâine, poate, soarele fericirii
Se va arăta vesel pe orizont senin;
Binele ades vine pe urmele mâhnirii,
Şi o zâmbire dulce după-un amar suspin.
Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte,
Aşa zicea odată copilaria mea;
Şi un an vine, trece, s-alt an îl moşteneşte;
Şi ce nadejdi dă unul, acelălalt le ia.
Puține-aş vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n veşnicie şi-iau repedele zbor;
Puține suvenire din ele am plăcute:
A fost numai-n durere varietatea lor!
Dar pe tine, an tânar, te văz cu mulțumire!
Pe tine te doreşte tot neamul omenesc!
Şi eu sunt mica parte din trista omenire,
Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!
Când se nascu copilul ce s-asteptă să vie,
Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut,
Un bătrân îl lua în brate, strigând cu bucurie:
“Sloboade-mă, stşpâne, fiindcă l-am văzut.”
Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite
Câte într-al tău nume ne sunt făgăduite.
O, an prezis atâta, măret reformator!
Începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătătează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează;
Adu fără zăbava o turmă ş-un pastor.
A lumii temelie se miscă, se clăteşte,
Vechile-i instituții se şterg, s-au ruginit;
Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte
Aleargă către tine, căci vremea a sosit!
Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite
De umbra unor prăvili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici.
Oricare sentimente înalte, generoase,
Ne par ca nişte basne de povestit, frumoase,
Şi tot entuziasmul izvor de idei mici.
Politica adânca stă în fanfaronadă,
Şi ştiința vieții în egoism cumplit;
De-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Şi numai despotismul e bine întărit.
An nou! Aştept minunea-ți ca o cerească lege;
Dacă însa pastorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca pastorii de care-avem destui,
Atunci… lasă în starea-i bătrână tiranie,
La darurile tale eu nu simt bucurie,
De-mbunătățiri rele cât vrei suntem satui.
Ce bine va aduce o astfel de schimbare?
Şi ce mai ăau ar face o stea, un comet mare,
Care să arză globul ş-ai lui locuitori?
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să ştie de ce mână va fi macelarită
Şi dacă are unul sau mulți apăsători?
Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine:
Soarta-mi cu a mulțimii aş vrea să o unesc:
Dacă numai asupra-mi nu poți s-aduci vreun bine,
Eu râz de-a mea durere şi o disprețuiesc.
După suferiri multe inima se-mpietreşte;
Lanțul ce-n veci ne-apasă uitam cât e de greu;
Răul se face fire, simțirea amorteşte
Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.
Dar aş vrea să văz ziua pământului vestită,
Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat,
Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moştenire-ntâmplărilor s-a dat!
Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt,
Dac-a vieții-mi triste făclie osândită
S-o-ntuneca, s-ar stinge de-al patimilor vânt,
Pe aripile morții celei mântuitoare,
Voi părăsi locaşul unde-am nădăjduit;
Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,
Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.