# A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
REVERIA
De zgomot departe, în vesela vale,
A carei verdeata ades am calcat,
În linistea noptii, privirile tale
Se-nalt, se atinta pe cer luminat.
De unde oar’ vine a ta reverie?
Ce visuri placute în preajma-ti se joc?
Admiri tu natura, a ei armonie?
Citesti viitorul în literi de foc?
Sau cauti departe o stea favorita,
Ce crezi ca asupra-ti priveste zâmbind?
Dar nu, e instinctul de-o viata dorita,
Ce n-o afla omul aicea traind.
Caci sufletul nostru, ca raza de soare,
Ce-si are-nceputul mai sus de pamânt,
Desi lumineaza a sa închisoare,
Îsi afla în ceruri izvorul cel sfânt.
De-acolo adânca acea aspirare
Spre bunuri ascunse ce noi devinam,
De-acolo desertul, dorinti, întristare
Ce chiar în placere ades le aflam.
Un clopot ce seara se-aude la turme,
Ce sta, reîncepe, abia rasunând,
Ca glas care moartea e-aproape sa-l curme,
Când viata-nceteaza treptat înghetând;
Un greier ce cânta, o iarba, rasura,
Stufoasa padure, pierdute carari,
Adânca murmura ce-nvie natura,
Ca geniuri tainici ascunse prin flori;
Tot misca, încânta a noastra gândire;
Tot are un farmec, tot este mister;
Nadejdile noastre, suspin, suferire,
Dorinti fara nume, se-ndrept catre cer.
Acolo în stele ca-n lumi de lumina,
Sunt suflete, îngeri, ce cânt si ador;
Fiinti gratioase ce blând se înclina,
Catându-si în lume tovarasii lor.
Si când, stapânita de-a vietii mâhnire,
Te plimbi tu pe câmpul tacerii-nchinat,
De simti o suflare, de-auzi o soptire,
E glasu-unui înger de tine-ncântat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De ce însa gândirea-mi se-ntoarce cu durere
Spre zilele acelea? timpi ce v-ati departat,
Când pe urmele voastre tot intra în tacere,
Când stergeti placeri, chinuri, ce omul a cercat,
Când inima satula de ura, de iubire,
N-o misca nici un bine, n-o trage nici un dor,
De ce singure numai a voastre suvenire
Traiesc ele în sânu-mi ca un nestins amor?
Sunteti voi acel sunet, a stâncilor viata,
Eco, care traieste în loc nelocuit?
S-au sunteti aurora care stia sa scoata
Din statuia lui Memnon suspin nemarginit?
Adaugata de catre-Radu Dan Alexandru
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.