TRECUTUL la '' MANASTIREA 'Dealului'
Precum o sentinela, pe dealul departat
Domneste manastirea; si zidu-i cel înalt
Se-ntinde împrejuru-i, pustiu si învechit,
De iedera batrâna, de muschi acoperit.
Acolo au odihna, locas adânc, tacut,
Eroi ce mai-nainte mult zgomot au facut.
Un cap îi prezideaza si daca s-o-ntâmpla,
Cu vreme, România s-ardice fruntea sa,
P-a Dâmbovitei vale ostiri de s-or ivi,
Ai luptelor cumplite partasi ei vor mai fi.
Eu în copilarie iubeam sa ma opresc
Pe dealul manastirii, si-n vale se privesc
Maretul turn, trist martor l-al nostru trist apus,
S-a carui origina în veacuri s-a rapus
Turnul din care-odata barbatii renumiti
Vedeau române taberi pe câmpi nemarginiti
În preajma-i e cetatea! ai ei locuitori
Ruina-i azi cu fala arat la calatori,
Precum atâti nevrednici, traind în moliciuni,
Se laud cu mari fapte facute de strabuni.
Dar pentru ce orasul atât de stralucit
Acum între orase e cel mai umilit?
Ce voie preaînalta, ce lege porunci
Caderea deopotriva cu înaltare-a fi?
E o fatala soarta? sau pe acest pamânt
Lasa urmele sale blestemul unui sfânt
Daca însa o tara, un neam ar fi dator,
Când au gresit despotii, nelegiuirea lor
A o plati, atuncea orasul osândit
Si numele-i din lume de mult ar fi pierit.
Caci mii de glasuri stinse de-al tiraniei fier,
În strigari dureroase s-au înaltat la cer;
Caci ploi ce în torente de veacuri s-au varsat
Sângele dupa pietre înca nu l-au spalat.
Oricum va fi, mi-e scumpa cetatea ce-a domnit;
O iubesc, caci e trista si caci a suferit:
Si precum anticarul, la patima-i supus,
Culege vechea-arama ce nu mai are curs,
Asa în a mea râvna, pe locul parintesc,
Fiu al astor ruine, tarâna lor slavesc.
Înca mi-aduc aminte de groaza ce simteam.
Când la apusul zilei scheletul lor priveam.
“P-aici, ziceau batrânii, o bolta aratând,
Intra tânara doamna, frumoasa si fugind
De cetele tartare, când ele-acest palat,
Lipsind ostirea noastra, în treacat au pradat.
Pestera, ce se-ntinde departe sub pamânt,
Prin drumuri ratacite în loc necunoscut
Îsi are rasuflarea: în sânul ei gasesti
Averi nenumarate, comorile domnesti;
În preajma-le ard focuri, caci ele se pazesc
De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc;
Si când vrun om aproape a merge-a cutezat,
El la lumina zilei nu s-a mai aratat.”
Astfel ziceau, si vremea un pas a mai facut,
Si chiar acele iesme azilul s-au pierdut!
Tot e tacut si jalnic: însa asa cum esti
Singura porti povara maririi românesti,
Târgoviste cazuta! poetul întristat
Colore variate în sânu-ti a aflat,
Razboinicul modeluri; si, dac-am asculta
Ceea ce în favoru-ti reclama slava ta,
A vitejilor umbra d-am sti sa o cinstim,
Vrednici de libertate noi am putea sa fim.
Am afla de la dânsii ce jertfe trebuiesc,
Prin câta energie natii se mântuiesc.
A! faca provedinta ca-naltul sentiment,
Ce-nchina vitejiei maretul monument,
Ce-alege pe-naltime al nemuririi loc,
Sa fie noua cârma, coloana cea de foc,
Coloana ce odata din tara de exil
Pe calea mântuirii ducea pe Istrail!
Adaugata de catre-Radu Dan Alexandru
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.