O bufniţă neagră se aude vestind
Moartea mea ca poet, fără miez şi pistil,
Nu îmi pasă de ea, nu încerc să surprind;
Abordez rareori al polemicii stil.
*
De rugi solitare tot mereu mai flămând
Mă strecor prin apus în tăceri de cuvânt,
Mă scufund în abis, cai la gând înhămând
Şi noian de-ntrebări reâncep să frământ.
Ofuscate stafii mi se urcă în şei
Chinuite de voci răzbătând din adânc,
Călărind fără grai herghelii de idei
Cravaşează în vânt muşcând grav din oblânc.
Prin gânduri încinse se zbat nişte verbe
Ce-ar vrea să ajungă la distinşi literaţi,
Dar orbii din vise-mi fac nopţile albe
Şi tai din cuvinte şi renunţ la soldaţi.
Lumina din stele se-nfige în minte,
Prin poarta privirii pătrund în castele,
Şi caut în mine noi uşi spre sorginte
Din care să aflu de tarele mele.
Nu sunt zeu în condei nici speraţă în vers
Nu mă laud cu foi, nu arunc cu noroi,
Este loc pentru toţi în imens univers
Este loc de bun simţ in esenţa din noi.
Că sunt prost, genial, că sunt slab sau isteţ,
O să aflu postum de la îngeri prin nori
Gura lumi de-o ierţi eşti nebun sau glumeţ...
Dar te simţi excelent doar când poţi s-o ignori.
12.08.2018
vezi mai multe poezii de: Stefan Doroftei-Doimaneanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.