Deși bătrân, nevolnic și obosit de viață,
întineresc cu gândul la gingașa ta față.
Pe drumu-etern al Sorții, cu-o cupă-n mâna dreaptă,
spre tron, unde-i Norocul, suii treaptă cu treaptă.
O, sfânt arbust cu roze, la umbra ta mă-ndrumi,
sa fiu privighetoarea Grădinii-acestei lumi.
Alt' dată despre mine n-a scris și n-a rostit
în lumea asta nimeni cuvânt cât de umil.
Dar dorul pentru tine atâta m-a rănit,
ca învățând durerea, am devenit subtil.
In acea zi în care privirea-ți m-a vrăjit,
de-un alt descânt sau farmec mereu am fost ferit.
Și-a dorurilor curte atunci mi s-a deschis,
de-atunci întreaga lume tu ai mutato-n vis.
Nu viața mă făcură ca să îmbătrânesc,
ci tu, ca și viața, ai vrut să m-ofilesc.
Primii ieri de la Domnul solie-ncântătoare :
''Revino, Hafiz ! Cerul îți dă a lui iertare.''
Divanul
traducerea George Popa
vezi mai multe poezii de: Hafez
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.