Eu nu înţeleg ce-i cu mine,
mă trage tristeţea-n abis.
O veche poveste se ţine
de sufletul meu şi în vis.
E seară. Şi Rinul sub zare
adoarme cu somn de voinic,
iar ultima rază sub soare
adastă pe stîncă un pic.
Şi cîntă acolo o fată,
pe vîrful lucind de scîntei,
în aur e dînsa-mbrăcată,
de aur e pieptenul ei.
Îşi mîngîie părul ce-n unde
ca apa se vălură lin,
iar cîntecul ei pătrunde,
căci plin e de-un farmec străin.
Vîslaşul se pierde prin ceaţă,
De-un dor fără nume cuprins,
şi stînca n-o vede în faţă
el vîrfu-l priveşte aprins.
Iar rîul - furia să-i vină
pe loc îl trimite în rai.
Ah, tu eşti, doar tu eşti de vină
cu cîntecul tău, Lorelei
vezi mai multe poezii de: Heinrich Heine
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.