Eu nu știu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veșnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Și cresc ale munților creste,
Mare strălucind în amurg.
Pe stâncă, un chip de femeie
S-arată din negură, blând,
Brățara-i de aur scânteie,
Ea-și piaptănă părul cântând.
Ea-și piaptănă părul și cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă și te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!
Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică îi dus,
Nici valuri, nici stânca nu vede,
El caută numai în sus.
Vâltoarea-l izbește de coasta
Stâncoasă și moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.
traducere Octavian Goga
vezi mai multe poezii de: Heinrich Heine
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Multumiri, Loredana , pentru aceste postari ale unui poet minunat!
Adina Speranta
joi, 11 februarie 2016