Tăcută-i noaptea, strada-i liniştită;
Aceasta-i casa ei de altădată.
Demult iubita-i dusă din oraş,
Dar casa stă pe locu-i nemişcată.
În dreptul ei un om în sus se uită
Şi-şi frânge mâinile ca-ntr-o tortură;
Când însă luna chipu-i luminează,
Eu văd cu spaimă propria-mi figură.
Tu, alter ego, palide tovarăş,
De ce maimuţăreşti durerea mea,
Ce tot în locul ăsta mai-nainte
În fiecare noapte m-aducea?
vezi mai multe poezii de: Heinrich Heine