Odiseea/Cartea I - Homer
Adăugat de: Gerra Orivera

1


De-acel bărbat cu minte-așa de mare
Ce multă vreme-a rătăcit de cînd
Prădat-a sfîntul Ilion cel tare
Să-mi cînți, o muză, cum văzu umblînd
Și multe țări și-a multor neamuri stare
Și mult răbdă pe mări întinse, vrînd
Să-și scape dulcea viaț-a sa, și iarăși
S-aducă vii în patrie pe tovarăși.
Dar tot nu-i mîntul, oricît de vie
Și vrere-avu și suflet el a pus,
Căci toți pieriră printr-a lor prostie,
Tăind din boi de-ai Soarelui de sus.
Copiii, vai! Iar Soarele-n mînie
Pe toți aceștia-n urmă i-a răpus.
Dintr-astea, muzo, a lui Joe fiică,
Tu spune-ne măcar și-o părticică.
Fugiți acum de-ursitele pierzării,
Toți ceialalți erau la vatra lor,
Scăpați și de război și truda mării.
Pe-acesta singur, cel topit de dor
De-a sa nevastă și pămîntul țării,
Calipso nimfa-n largul ei ponor
Robit îl mai ținea de mult, cu gîndul
Să-l ia bărbat și-n nesfîrșit avîndu-l.
Dar cînd apoi a vremilor rotire
Aduse-un timp ce-i fuse dat hotar
Și toars-a fost de zei și-a lui sosire,
El nici atunci n-a fost fără de-amar
Și-avu și-acasă printre-ai săi mîhnire.
Deci mil-aveau de el toți zeii, dar
Poseidon îl ura cu ură mare
Cît timp fu Odiseu pribeag pe mare.
El chiar acum era plecat departe
În fundul lumii la etiopei,
Al căror neam spre răsărit se-mparte,
Iar alții stau spre-apus. Deci între ei
El stînd își petrecea, luînd și parte
La jertfa lor de tauri și de miei.
Iar zeii ceialalți steteau la sfaturi
Pe-Olimp cu Zevs în largile-i palaturi.
Aci-ntre ei al lumilor părinte
Vorbea acum că-n minte i-a venit
Egist cel bun, pe care mai-nainte
L-a fost ucis Oreste cel vestit.
De-acesta deci el își aduse-aminte
Și-așa-ntre zei acestea le-a vorbit:
„Oh, cum se plîng cei vii pe zei! Și-anume
Că orice rău prin noi s-ar face-n lume!
Dar singuri ei, luîndu-ne la vale,
Prin vina proprie-și pregătesc nevoi.
Așa și-Egist, în contra sortii sale,
Luă nevasta lui Atrid, și-apoi
L-a și ucis, de-abia sosit din cale,
Deși-și știa sfîrșitul trist, căci noi
De mult l-am prevestit. Și chiar Hermia,
Al ceții-alungător, i-a dus solia:
«Să nu cutezi nici regele-a-l ucide
Și nici să-i iai nevasta-n patul tău,
Căci crud Orest va răzbuna pe-Atride
Cînd fi-va-ntors acas-acest flăcău.»
Așa i-a zis, dar nu-i putu deschide
Orbita minte-a lui Egist cel rău,
Deși dorea din tristul pas a-l scoate;
Și-acum Egist plăti deodată toate!”
Răspunse-atunci a Zării-albastră fată:
„Părinte Zevs! Vorbești de-acest mișel;
Dar el luă pe drept amara-i plată
Și-a pururi piar-așa cîți fac ca el!
Eu însă de-Odiseu sînt întristată,
Că-și duce viața-n cel mai jalnic fel,
Lipsit de-ai săi și dat înstrăinării
Pe-un trist ostrov în sterpul larg al mării.
O zînă stă-n palat aici, o fiie
De-a marelui Atlas, care-ntre zei
Adîncurile mării-ntregi le știe
Și poartă-n spate nalții stîlpi, acei
Cari țin pe dînșii-a cerului tărie.
Deci fiica lui îl ține rob al ei
Și-i toarce vorbe dulci, cu zîmbet spuse,
Să-și uite-n veci de țara ce-l născuse.
Iar el dorește-n jalea ce-l doboară
Să vadă-n țara lui un fum măcar
Urcînd de pe colini, și-apoi să moară!
Dar tu, de jalea lui, nici n-ai habar.
Dar nu ți-a fost el drag? Nu-ți dete doară
Pe cîmpul Troiei cel atît de-amar
Destul prinos? Ori nu-ți făcu pe voie?
De ce-l urăști acum, părinte Joe?”
Răspunse-atunci al lumilor părinte:
,,Ce vorbe mari din gură ți-au scăpat,
Copila mea? Pe cel și mai cuminte
Din cîți trăiesc, și-acel care mi-a dat
La Troia-n cîmp atîtea jertfe sfinte,
Pe bunul Odiseu să-l fi uitat?
Eu nu. Dar cel ce zguduie pămîntul
Îi poartă ur-acum, pentru cuvîntul
Că-n larg ponor lipsit-a de vedere
Pe fiu-i Polifem, ciclopul plin
De cea mai multă-ntre ciclopi putere
(Născutul fiu de-o fiic-a lui Forkin,
Pe care-o vru Poseidon de muiere
Și-n peșteri deci îl cunoscu deplin:
Toosa cea ce undei dă galopul).
Și-așa, de cînd el îi orbi ciclopul,
Îi poartă ură, nu ca să-l răpuie,
Ci numai spre-a-l purta pribeag mereu.
Dar noi acum să judecăm de nu e
Vrun chip de-a-ntoarce-acasă pe-Odiseu.
Poseidon deci acum deoparte-și puie
Mînia lui, căci oricît e de zeu,
Nu poate-nvinge-a noastre vreri, pe toate,
Și-a sta-mpotriv-a toți el tot nu poate!”
Atene-atunci așa vorbi cuvîntul:
„Părinte-al nostru, cel ce-a-totu-ntreci
Pe toți! De vrea așa, cum zici, preasfîntul
Acest sobor, pornind atunci să pleci
La Circe dar pe cel grăbit ca vîntul,
Pe Herme-al tău, și s-o vestească deci
Că-i vrere-n cer, adînc nestrămutată,
Să-l lase pe-Odiseu să plece-odată!



vezi mai multe poezii de: Homer




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Cred Aurele că e necesar ca o asemenea operă uluitoare să fie pe rafturile bibliotecii noastre! Intenționez s-o postez integral! A influențat cultura întregii umanități! Cu drag
Gerra Orivera
vineri, 27 ianuarie 2017


Mulțumesc, Gerra. Mă gândisem și la Odisea, după ce-aș fi terminat Iliada de expus, e bine că te-ai apucat tu, e multă muncă la redactarea unei asemenea mare volum de poezie Homeriană.
ALapis
vineri, 27 ianuarie 2017