I
Trece luna peste bolta
Ceriului de nestemate
Cu-argintatul ei spectacol
De lumini și voluptate
Și iscându-se deasupra
Până către noi se-ntinde
Întratât încât lumina
În mocirlă se cuprinde.
Sâmburul de licărire
Prins sub stratul gros de lut
Mâine sigur plămădeală
Fi-va altui început
Cum și omul bunăoară
Coborând pieziș din stele
S-a-nglodat pe sine însuși
În rovina soartei rele.
Biet aluat răsfrământat
Slab, urât și-n suferință
Cât necaz a strâns înaltul
Într-o singură ființă!
Din noian de stele lucii
Azvârlit în zări închise
A rămas din om atâta
Carne pe-un schelet de vise.
vezi mai multe poezii de: Florin Pindaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Un poem in care imaginatia ta si-a dovedit bogatia.
alice
miercuri, 13 aprilie 2016
Ca o rază rătăcită în mocirla existenţei
Sâmburele prinde-a creşte ignorând soarta cea crudă
Şi-năuntrul lui ascunde, ca o nestemată-a sorţii,
Taina stelelor adusă, pe pământ, cu-atâta trudă!
Felicitări , minunată poezie!
Adina Speranta
miercuri, 13 aprilie 2016