Dacă la trecerea hotarului acestei vieţi
voi da peste vameşi cari vor interzice
trecerea a tot ce aparţine acestui pământ
şi nu vor admite nici piatra, nici focul, nici apa,
de voi trebui să las orice-amintire ca şi altă-dat'
când fără cunoaşterea-i veneam din neant
şi din nou rătăcitor printre lucruri şi fiinţe
asemeni unui orb să le descifrez în mine contururi,
ţi se va vedea oare graţia în privirile mele?
Şi faţa ta în respiraţia mea, gura ta
svârlită ca o piatră, făcând arcuri în mine
lărgindu-se'n jur şi acoperind orice sgomot?
Ca un licuriciu în scorbura morţii
ca un copac în care-i ascunsă o comoară
şi când este ros de flăcări
se văd lucind deodată monezile solare
sau, ca grăuntele de polen pe stânca pustie
care adus de vânt se transformă'n floare,
aşa şi sunetul vocii tale, parfumul părului tău
rămase în oasele mele închise ca'ntr'o scoică
şi în moarte ca într'o cameră rece
vor aprinde deodată focul profilului tău
iar la căldura ta, cea mai mare frumuseţă din lume
va apare ca un scris cu cerneală simpatică.
(traducere de Miron Alfa)
vezi mai multe poezii de: Ilarie Voronca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.