In dulcele stil al lui Jose Saramago
Adăugat de: Razvan

Jose Saramago este un scriitor portughez care a castigat premiul Nobel. Mi-am permis sa imprumut putin stiloul lui si va scriu o poveste asa, ca Jose Saramago.

Există două personaje care stau pe malul râului, sub o salcie. Femeia zice: Imaginează-ţi un labirint. Fata se joacă cu picioarele în râu şi se uită în sus, după o pasăre. Îl vezi? Ce să văd? Labirintul, proastă mică! Sigur că-l văd, zice proasta mică. Şi cum arată? Ca orice labirint, cum să arate? Păi zi-mi cum arată labirintul tău, cum ţi l-ai imaginat; şi răspunde ca lumea, nu mă enerva! Labirintul meu îi tare fain, are pereţii roz, uite-aşa de roz ca sandalele mele, şi ridică o sanda de cureluşă, să vadă şi cealaltă; şi pereţii îs bugăt de înalţi, că nu vezi peste ei, numa’ dacă te uiţi în sus vezi ceru’. Şi ceru’ care stă deasupra îi albastru-albastru, mai albastru decât ceru’ ăsta, şi arată cu sandaua în sus, spre cer. Nu există cer mai albastru ca ăsta, să ştii, ăsta-i cel mai albastru cer care poate exista. Ba, dacă vrei să ştii, ceru’ meu îi mai albastru ca ăsta. Şi, după o clipă: mult mai albastru! ca şi cum i-ar face în ciudă femeii. Femeia îi ciufuleşte părul, încercând s-o îmbuneze: Bine, bine, nu te bosumfla, cred şi eu că cerul tău e mai albastru ca ăsta... mult mai albastru. Fata zâmbeşte, victorioasă că i s-a permis să-şi imagineze un cer mai albastru decât cel de deasupra lor. Apoi îşi scoate picioarele din apă şi se întoarce cu totul spre femeie. Zi! Ce să zic? Zi mai departe, zi ce să fac cu labirintul meu roz. Da’ labirintul tău e mare sau mic? Fata se gândeşte puţin, cu degetul mare în gură. Apoi: Îi foarte mare. Mai mare decât... caută termenul de comparaţie în jur, spre dealul din faţa lor şi apoi spre şirul de munţi îndepărtaţi din spate, dar se pare că n-a găsit ceva destul de mare care să merite să stea alături de labirintul ei. Se încruntă şi priveşte în iarbă. Mai mare decât marea? o ajută femeia. Da’ bineînţeles! strigă fata. Mai mare decât toate mările la un loc, plusează ea. Atâta-i de mare, tu ce credeai?! Acum e fericită din nou şi aşteaptş vorbele femeii cu nerăbdare. Femeia, însă, tace şi o priveşte cu un zâmbet mic pe faţă. E linişte în jur, doar vântul foşneşte frunzele salciei şi râul clipoceşte printre pietrele cu forme rotunjite.
Flash. Alb luminos. Ochii dor, lăcrimează.
Imaginea labirintului, privită de sus. Imens, nu i se văd marginile. Spre zare, liniile se apropie una de cealaltă contopindu-se într-una singură, neagră şi curbată. Apoi, imediat- cerul. Cel mai albastru cer posibil. Privitorul rămâne o vreme suspendat deasupra liniilor încâlcite, unele drepte, altele ondulate. În unele locuri liniile sunt mai apropiate, în altele, mai îndepărtate. Din loc în loc sunt mici insule albe, ca şi cum cineva ar fi şters cu picul liniile trasate cu cerneală neagrã. Perspectiva începe să se schimbe, brusc. Privitorul plonjează spre labirint atras parcă de gravitaţie. Spaţiile se măresc, linia orizontului dispare, liniile devin ziduri. Apoi, aterizarea între două ziduri înalte; podeaua nu e albă, cum se vedea de sus, ci gri, carouri gri unul lângă altul. Privitorul observă culoarea nefireascã a zidurilor. Amândouă sunt roz. Un roz organic de piele, de carne. Dar e zid, e piatră.
Flash, înapoi.
La ce te gândeşti? Fata pune întrebarea în şoaptă, femeia clipeşte surprinsă, nu se aştepta s-o întrerupă. Crede-mă că n-ai vrea să ştii. Ba da, vreau! Cuvintele pe care o să ţi le spun nu sunt gândurile pe care le gândesc. Da’ de ce? Nu poţi să înţelegi, degeaba îţi explic, eşti prea mică. Fata se întristează, se vede pe faţa ei asta, priveşte iarba şi glasul îi tremură când spune: N-ai de unde să ştii că nu pot să înţeleg. Nici măcar nu mi-ai spus. Brusc izbucneşte în plâns. Lacrimi mari îi picură din ochi pe iarbă. Hai, taci din gură, nu te mai smiorcăi. Parcă i-ar fi tras două palme. Fata plânge şi mai tare, îşi îngroapă faţa în mâini, se ascunde de privirea femeii. Lasă-mă-n pace, reuşeşte să spună printre suspine. Femeia o mai lasă să plângă un timp, studiază cu interes părul inelat al fetei, umerii tresărind, palmele micuţe de porţelan cu care îşi acoperã faţa. Se apropie puţin şi începe s-o mângâie pe cap: Linişteşte-te, hai, fii cuminte. O să-ţi spun, pentru ca tu să înţelegi. Formula magică saltă capul fetei şi opreşte plânsul la fel de brusc cum a început. Se şterge la ochi cu mânecile tricoului. Te rog, spune ea. Ascultă-mă şi nu mă întrerupe, bine? Bine, zâmbeşte fata foindu-se, acum îşi caută o poziţie cât mai comodă, pregătindu-se să asculte Povestea. Gata, pot să încep? Te ascult. Fata e serioasă acum, o priveşte drept în ochi şi femeia începe să spunã cuvinte: Cuvintele sunt pentru gânduri ceea ce este pielea pentru organe. Organele sunt bucăţi de carne vie de diferite forme. Funcţia creează organul. Ficatul e un organ, stomacul e un organ, inima e un organ, creierul şi plămânii sunt organe. Pielea, fie ea albă la culoare sau neagră, galbenă sau roşie, strânge bucăţile de carne vie numite organe şi nu le lasă să se împrăştie. Sau să fie privite. Organele văzute cu ochiul sunt scârboase, carne care palpită, care se transformă, care există. Omul este acoperit cu piele ca să nu poată fi privit în interior, acolo unde materia vie lucreazã pentru ea însăşi. Toatã lumea ştie asta, acum ştii şi tu. Bărbatul vede femeia frumoasă, vede pielea femeii frumoase, dar nu vrea să vadă ce e înăuntrul ei. Asta nu i-ar plăcea, asta l-ar dezgusta chiar. Iubirea se întâmplă la suprafaţă. Iubirea bărbatului cu femeia se întâmplă între piele şi piele. Dacă este între organ şi organ, atunci se numeşte ură. Cuvintele sunt epiderma gândurilor. Cuvintele protejează gândurile şi le ascund auzului. Nimănui nu i-ar plăcea să audă gândurile celor din jur. Vreau să spun toate gândurile. Conglomeratul, organismul de gânduri. Palpitaţia gândului inimă, digerarea gândului stomac, sau respirarea gândului plămân. La fel, femeia aude cuvintele bărbatului, dar nu vrea să audă gândurile lui. Iubirea femeii cu bărbatul se întâmplă între cuvânt şi cuvânt. Dacă este între gând şi gând se numeşte ură.
Pe tine te cheamã Nichita? Întrebarea a căzut ca o ghilotină, întrerupând cuvintele femeii. Răspunsul vine repede, vocea ei e sigură, clară: Nu. Da’ de ce ? Pentru că Nichita nu e un nume pământesc. Atunci cum te cheamã pe tine? Pe mine mă cheamã Ana . Ana, de ce mi-ai spus mie toate cuvintele astea? Pentru ca să înţelegi. Pentru că trebuia să existe un început. Pentru ca să priveşti sfârşitul încă de la început. Alege tu un motiv. Dar să revenim, vorba lui Gellu. La cuvinte şi gânduri? Nu, la labirint. A, da, labirintul meu roz! Exact, despre labirintul tău este vorba. Roz, mare, sub un cer albastru, Dar pustiu, deocamdată, Vreau să-ţi imaginezi o fiinţă în interiorul labirintului. Una singură? Da. Da' eu vreau mai multe! Asta nu se poate. Ba se poate, aşa mi-ai zis şi despre cer, că nu se poate un cer mai albastru decât ăsta şi până la urmă s-a putut, Pun pariu că se poate. Într-adevăr, cu labirintul s-a putut, era vorba doar despre culoare, despre intensitatea culorii, ceva neesenţial... Ba să ştii că-i foarte esenţial şi... Taci şi nu mă întrerupe, după ce vorbesc eu, ai cuvântul. Deci, trebuie, este necesară o singură fiinţă, una şi singură. Nu mai multe. Da, de ce? Pentru că altfel nu se poate! Să nu te prind că-ţi imaginezi mai mult de o fiinţă, m-ai înţeles, să nu care cumva să... Bine, bine, nu mai striga că mă dor urechile! Fata îşi acoperã urechile, demonstrativ, cu palmele şi o priveşte încruntat pe femeie. Dacă mai strigi la mine, plec de-aici şi nu te mai ascult. Tac amândouă, fata cu capul între palme şi femeia încercând să se calmeze, respirând adânc. Femeia spune: Te rog să mă ierţi, promit să nu mai strig la tine. Dar înţelege şi tu că e foarte important să fie o singurã fiinţă în labirint şi o să-ţi dai seama şi de ce, dacă nu acum, atunci mai târziu. Mă ierţi? Te rog... Ultimele cuvinte, spuse cu o voce subţire, alintată, o fac pe fată să zâmbească. Îşi descoperă urechile, cuprinde mâna femeii între palmele ei micuţe, mai e loc pentru încă două mâini de copil acolo, Gata, te-am iertat. Da' să nu mai strigi la mine că mă dor urechile. Acum zâmbesc amândouă privindu-se în ochi, femeia ridică două degete în sus, Promit să nu mai strig niciodată la tine. Dacă mai strig vreodată, să-mi pice ochii-n gură şi să mă uit printre dinţi. Amin! Izbucnesc amândouă în râs, acum s-au împăcat, râul continuă să rotunjască pietrele.
Flash.
Din luminã se desprinde labirintul. Din albul luminos, care produce durere ochilor şi le smulge lacrimi. Un labirint ceţos întâi, apoi imaginea se clarifică şi privitorul vede acelaşi labirint; suprapus labirintului trecut, sunt identice până la cel mai mic detaliu. Traseul privitorului este şi el acelaşi, prăbuşirea din cer, imaginea mărită progresiv, aterizarea pe dalele gri, între pereţii de culoare roz. Din labirint se desprinde Fiinţa. Privitorul vede aerul tremurând, pereţii zguduindu-se, deasupra - cerul albastru ondulat de forţe neştiute. Labirintul este uterul fiinţei. Ideea de fiinţă a fost ovul pentru gândul spermatozoid. Fecundarea are loc chiar în acest moment şi privitorul este conştient de importanţa secundei prezente. Privitorul ştie că e privilegiat faţă de alţi privitori, care acum citesc alte cărţi. El este recunoscător. El îngenunchează ca să poată privi mai de aproape amănuntele. Fiinţa există fără formă, inconştientă de existenţa ei. Fiinţa nu gândeşte, ci este gândită. Numele ei este numărul ei. Aşteptarea ei va fi minimă. Continuitatea ei este determinată de existenţa în timp şi spaţiu real a unui copil inocent, acum râzând în hohote, acum astupându-şi urechile, sau bălăcindu-se cu picioarele în râu. Fiinţa nu are formă în exterior, nu are conţinut în interior, aşteaptă. Dar aşteptarea ei va fi minimă. Fiinţa încă nu a terminat să înceapă.
Flash. Înapoi.
Pupila dilatată a femeii, irisul ei negru străluceşte. Fata îşi priveşte chipul minuscul înconjurat de albul globului ocular, se vede pe sine, intermitent, femeia clipeşte. Pleoapele împreună, genele lungi şi dese se întrepătrund, apoi iarăşi eu sunt, sunt eu, se gândeşte fata, şi mă înec în apele ochiului ei, ale ochilor ei, de două ori eu, chipul meu înoată în lacrimile ei, apoi pleoapele cu gene închizându-se, dacă ar avea zece ochi, de zece ori eu m-aş scufunda în lacrimile ei. Cine mi-a pus cuvintele astea în cap, cine? Ce s-a întâmplat, de ce mă priveşti aşa, femeia întreabă. Hei, cu tine vorbesc, o scutură încetişor de umăr, fata tresare, clipeşte des, Ce s-a întâmplat, întreabă ea. Nimic, de fapt te uitai la mine de parcă ţi-ai fi văzut moartea. Aveai o faţă cel puţin ciudatã. Linişte. La ce te gândeai, încearcă din nou femeia. Am întrebat-o, acum sper să îmi dea un rãspuns. La mine mă gândeam, la numele meu. Mă gândeam că eu ştiu cum te cheamã pe tine, da’ tu nu ştii cum mă cheamă pe mine. Ahaaa, ca şi cum ar fi înţeles şi asta ar fi liniştit-o, sigur că nu ştiu, pentru că încă nu mi-ai spus, vrei să-mi spui? Da, vreau. Linişte. Spune-mi, atunci! Pe mine mă cheamă Maria, dacă vrei să ştii! Maria, Maria... ca pe... Da, ca pe! K.P. Am înţeles, deci Maria. Linişte. Maria, ai văzut tu vreodată peşti zburând? Cum aşa, peşti zburători? Peştii nu zboară, peştii înoată. În apă. N-ar putea trăi fără apă, ar muri dracului dacă ar încerca să zboare! Linişteşte-te, deci n-ai vãzut. Nici filmul nu l-ai văzut? Ce film? Arizona Dream. Dacă l-ai fi vãzut... Nu, nu l-am vãzut, ce-i cu el? Sunt nişte peşti acolo, sau numai unul... poate că-i unu şi acelaşi, asta n-am de unde s-o ştiu, peştele ăsta apare când nici nu te aştepţi, zboară... sau înoată prin aer, cred că regizorul i-a dat indicaţii foarte precise în timpul filmărilor, Băi peşte, i-o fi zis, fii atent cum faci: Femeia îşi îngroaşă glasul, voce de regizor, gesturi bruşte, Înoţi prin aer, m-ai înţeles? Uite aşa: fâl, fâl, fâl. Atenţie, motor, clac! Peştele lui Emir. La fel de bine se poate imagina o pasăre înotând sau zburând sub apă. O vezi? O rândunică, de exemplu, la o sută de metri sub nivelul mării, îşi sprijină aripile de apă, ăsta-i un zbor în reluare, pun pariu că rândunica s-ar îmbolnăvi de nervi. Şi ce-i cu asta? Se vede că fata nu e deloc impresionată. Ăsta a fost doar preludiul, Maria, o să-ţi povestesc visul meu, de aia ţi-am spus cuvintele astea despre peşti şi păsări. Vrei să-l asculţi? Spune! Fata se întinde pe spate, cu mâinile sub cap, priveşte cerul. Femeia îşi drege vocea, apoi începe să spună cuvinte: Ascultă-mă, Maria, căci despre noi este visul ce l-am visat. Ascultă-mi ruga, Maria. Cuvintele pe care le spun, ascultă-le. Ăsta nu e un vis de-o noapte. Mai multe nopţi am visat bucăţi din el. Un vis discontinuu întrerupt de o realitate discontinuă. Căci la început a fost visul. Prima parte. Urc nişte trepte. Tocurile Ţăcăne strident şi mă enervează. Mă opresc cu mâna pe balustradă. E prea multă linişte. Sunt singură şi mi se face frică. Privesc în urmă, la treptele ce le-am urcat deja. Prea multe, sunt prea sus, primele se văd ca prin ceaţă, mici de tot. Nu văd pãmântul. În sus – la fel. Un orizont de trepte. Urc una şi o depăşesc, sus apare alta la fel. Parcă sunt pe o scară rulantă care coboară cu viteza cu care eu urc. Mă opresc încă o dată. Scara stă şi ea. Disperare. Asta simt. Mai mult decât groază, disperare. Încep să fug în sus, sar treptele două câte două, mult timp. Parcă m-ar urmări cineva, ceva. Nu mai privesc în urmă, nu mă mai pot opri. Frică, aburi se revarsă din nări palpitând, pe ceafa mea, pe spatele meu se amestecă cu şiroaiele de transpiraţie, strig, urlu, fug în sus. Mă împiedic, cad, mă doare, simt durerea în muşchi şi în oase, ajutor, strig după ajutor, dar nimeni nu mă aude, nu-i nimeni altcineva în visul meu, întorc capul în timp ce mă ridic, paralizată de spaimă, dacă este acolo vreau să văd, ultima dorinţă a condamnatului. Trepte, doar trepte până unde pot vedea cu ochii, bucăţi de ciment, construcţia gri, trepte una peste alta, una sub cealaltă urcând, coborând. Răsuflu uşurată şi-apoi îmi reiau drumul spre orizontul de trepte, urc o scară şi sper să ajung, dar ceasul zbârnâie, mâna care trage perdeaua, lumină, m-am trezit. Şi Dumnezeu a vãzut că toate astea erau bune. Şi a fost o amiază şi apoi o seară. A doua noapte, a doua parte. Murind, renăscând şi murind. În spatele meu – toate treptele din lume. Stau pe ultima treaptă, privesc în jos, în faţă, prăpastia fără fund. Mânia îmi clocoteşte în sânge, tâmplele pulsează dureros. Fac pasul pentru că trebuie. Păşesc în faţă pentru că e absurd. Mă prăbuşesc, adrenalină, ciocanul pneumatic lucrează înăuntrul craniului, fără oprire. Cu ochii închişi, cu ochii deschişi mã-ndrept ca o săgeată spre pământ. Tamtam-ul din junglă, cântecul războinic, invocaţiile sacadate. Nici o viaţă de rememorat înainte de zdrobire. Mă mir că nu mă aprind în aer ca un meteorit. Am timp să mă... Eu nu doresc să mă întorc de unde am plecat, la jumătatea drumului mai sunt trei sferturi din el. Ignifugă, imună la foc, n-am să mă transform în cenuşă, n-am să cad pământ peste pământ, o ploaie de pământ, după ce-am ars luminând calea magilor păstorilor, deci n-am sã renasc, Phoenix a murit pentru totdeauna, definitiv, pentru că Savonarola a murit înainte de rug, ignifugă sunt fără să ard, în flăcări să mă mistui, curând o să ajung la destinaţie. Din ceaţă pământul se desprinde, o altă culoare întunecată, culoarea putreziciunii se înfige în ochii mei uriaşi de spaimã. Urlu şi urletul mă face să ies din mine, să mă privesc din afară, exteriorul e mai mare şi mai viu, corpul meu privit de mine, fără oglindă, de sus în jos se afundă în pământul reavăn ca într-un lac şi stropi mari de materie cenuşie pleoscăie prin aer şi clipocesc când se întorc la locul lor, picioarele desculţe, picioarele mele desculţe dispar şi ele lăsând la suprafaţă cercuri concentrice de pământ unduitor şi-apoi vântul calmează valurile, eu ce beau, pământul sau valul, am fost doar o secundă, o ploaie, o vreme. M-am întors acasă în pământul meu, în trupul meu şi-mi ia un timp până să-mi obişnuiesc ochii să vadă întunericul, înot, e o scufundare nedureroasă spre adâncurile pământului nopţii, care se termină ţârâind cu mâna care sfărâmã ceasul deşteptãtor. Mai vrei? întreabã femeia. Nu ştiu, rãspunde fata, nu ştiu dacă mai vreau. Nu vrei să afli sfârşitul? Îţi promit că nu va fi unul fericit, gata cu happy end - urile, dacă vrei, ţi-l spun, o mângâie pe cap în timp ce priveşte fix în ochii ei. Linişte. Femeia se întinde cu mâinile sub cap, privind acolo unde fata priveşte, sperând să vadă ceea ce vede şi ea. Vreau, şoptešte fata, cred că vreau. Spune-mi cuvintele! Bine, ţi le spun, femeia cu voce egală, echivalentă, paralelă. Şi a fost o amiază şi apoi o seară. Şi Dumnezeu a văzut că toate acestea erau bune. Ultima noapte, sfârşitul. Stau pe treptele unei biserici. Biserica de sub pământ. Aici am ajuns, până aici am înotat. Înăuntru, intru înăuntru. E pustie, rece, întunecoasă. Uşa masivă se trânteşte în spatele meu, lăsând pământul înafară. Aud paşi, ecoul lor, preotul cel bătrân vine spre mine. Se opreşte în faţa mea, mă priveşte lung, apoi spune: Eu sunt Mefisto. Vocea lui îmi zburleşte părul de pe mâini. De ce nu e nimeni aici? îl întreb. Au plecat toţi, răspunde el. De mult timp. Nu cred că se vor mai întoarce vreodată. Şi-apoi încă o dată: Nu cred. Mă priveşte în ochi şi parcă mă priveşte în suflet. Îmi întorc privirea de la el, mă uit pe pereţi la icoane şi crucifixuri. Murdare şi pline de pânze de paianjen. Băncile putrezesc la locul lor, toate decorurile altădată strălucitoare sunt mate şi au prins cocleală. Tu de ce ai venit? mă întreabă. Ca să-l văd pe ultimul preot al lui Dumnezeu, îi răspund. Vrei să asculţi slujba? Da. El se întoarce şi pleacă spre amvon. Deschide Biblia. Începe să vorbeascã. Apocalipsa lui Ioan. Cuvintele răsună fals între zidurile bisericii. Vremurile sunt aproape. Alfa şi Omega. Primul şi cel de pe urmă. Unde locuieşte Satana. Nu se mai opreşte, spune cuvinte în continuare. Cel ce are urechi să audă ceea ce duhul spune bisericilor. Apoi, vino şi vezi. Nu-i tace gura de loc, vorbeşte pentru ca eu să- l ascult . Soarele, negru ca un sac de păr. Luna, roşie ca sângele. Stelele cad pe pământ. Mă întorc, în timp ce deschid uşa şi păşesc în pământ, îl aud spunând că cerul s-a dat în lături ca o carte de piele pe care o faci sul. Păşesc în pământ... Şi liniştea şi sângele şi noaptea. Şi gândurile. Dar asta durează puţin. Mâna se întinde după mine şi mă trage înapoi. Apoi vocea lui. Vocea lui Mefisto, ultimul preot al lui Dumnezeu. Mai stai, spune el, mai stai, încă nu am terminat. Între zidurile bisericii, ascultându-l. O să-ţi vorbesc despre geneză, despre cealaltă geneză, bineînţeles. Vocea tristă a ultimului preot al lui Dumnezeu. Spune: La început, omul era gol şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Şi a venit femeia lui şi i-a spus: Tu eşti gol şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Şi atunci el s-a privit pe sine şi a văzut că femeia lui avea dreptate. Şi a întrebat-o pe femeie, care şi ea era goală şi pe dinafară şi pe dinăuntru, de ce ne-a făcut aşa Dumnezeu. Şi femeia a spus: nu ştiu şi dacă aş şti nu ţi-aş spune. Şi a mai întrebat-o pe femeie: ce să fac în legătură cu toate acestea. Şi atunci femeia a dat acelaşi răspuns. Şi omul a plecat pe drumul care era în faţa lui. Şi a văzut la marginea drumului un lucru ascuţit pe care l-a ridicat şi pe care l-a privit cu uimire. Apoi a lipit lucrul ascuţit de carnea gâtului său şi a tăiat în ea, lăsând sângele să curgă. Şi sângele lui a curs pe corpul lui, acoperindu-l cu o mantie roşie şi omul nu a mai fost gol pe dinafară. A fost îmbrăcat cu mantia roşie a sângelui său. Mantia flutura în vânt în timp ce el păşea pe drumul din faţa lui. A mers aşa mult timp, până ce luna s-a fãcut albă şi apoi albastră, intrând înapoi în cer. Şi atunci a văzut venind spre el un nebun. Şi nebunul s-a oprit în faţa lui şi i-a zis: Te cunosc, omule, tu eşti omul gol şi pe dinafară şi pe dinãuntru. Dar acum văd că pe dinafară te-ai acoperit cu mantia sângelui tău. Şi omul a zis: Ai dreptate, nebunule. Acum umblu pe drumul din faţa mea şi vreau să ajung la locul unde nu voi mai fi gol pe dinăuntru. Şi nebunul i-a răspuns: Tu nu ai nevoie de un loc unde să ajungi ca să nu mai fi gol pe dinăuntru. Eu am fost trimis la tine ca să îţi spun ceea ce ai auzit şi ceea ce vei auzi. Tu ai nevoie de un lucru, pe care eu ţi l-am adus. Şi omul a întrebat: Cine te-a trimis la mine şi care este lucrul pe care mi l-ai adus. Şi a primit răspunsul pe care îl aştepta: M-a trimis demonul care şi-a fãcut casă din trupul meu. Despre el, oamenii ştiu cã nu a vrut să mă părăsească atunci când fiul omului l-a chemat la el. Şi a mai spus nebunul: Primeşte lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Şi s-a apropiat de om şi i-a dat mantia sângelui la o parte. Apoi i-a sfâşiat cu mâinile carnea pieptului şi omul nu a zis nimic, ci doar a privit la ceea ce făcea nebunul. Apoi, nebunul cu mâinile lui şi-a sfâşiat propria carne a pieptului şi abia atunci omul a zbierat de durere. Şi durerea lui a fost şi mai mare când nebunul şi-a smuls inima din piept şi a pus-o în pieptul omului. Apoi nebunul a spus: Iată lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Acum tu nu mai eşti gol pe dinăuntru, ci inima mea şi-a fãcut loc în pieptul tău. Şi a închis carnea pieptului peste inima pe care i-o dăruise omului, apoi a lăsat mantia sângelui să îl acopere. Şi, cu pieptul deschis ca o carte, a plecat de unde venise. Şi omul nu a mai fost gol pe dinafară şi pe dinĂuntru. Ci era îmbrãcat cu mantia sângelui său şi inima nebunului bătea în pieptul său. Omul încă urla de durere, căci inima nebunului îl umplea de gânduri...


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.