În spatele porților întredeschise (fragment)
Adăugat de: Lucia Eniu

Scena 4

(Reşedinţa familiei Plopeanu. În salonul cel mare. Decor somptuos. Cinã cu invitaţi.)
Coana Arista (cu aere de matroanã, foarte elegantã şi înţepatã) : - Monsieur…adicã domnule…Sfinţescul...
Domnul Alecu (se ridicã în poziţie de drepţi, militãreşte) : - Stimatã şi şarmantã doamnã Plopeanu…cu plecãciune…
Coana Arista (încântatã,într-o parte) : - Ce galant e! Şi ce manere ! Şi-un fason de-a vorbi…atât de special…(spre el) : - Dar luaţi loc, domnule…
Domnul Alecu (o nouã plecãciune) : - Dacã-mi permiteţi, Alecu…la dispoziţia dumneavoastrã…
Coana Arista (continuã pe acelaşi ton) : - …domnule Alecu…suntem teribil de încântaţi, eu şi soţul meu, aici de faţã, (aratã, tuşind cu înţeles, spre conul Pirpirel, care, uitând de tot şi de toate, soarbe cu nesaţ dintr-un pahar plin ochi cu Murfatlar) …sã vã avem la masã…ne-aţi fãcut onoarea…
Domnul Alecu (o nouã şi adâncã plecãciune) : - Vai, se poate, la aşa o familie onorabilã…nici nu era cu putinţã un refuz…
(Apare duduia Caterina. Coana Arista, privind-o aspru, se întoarce zâmbitoare spre domnul Alecu şi rosteşte cu dulceaţã) : - Fiica mea a catadic… adicã ne-a fãcut onoarea de-a-şi face apariţia…ştiţi cum e cu domnişoarele de astãzi (oftând) … pe vremea noastrã…totul era altfel…
Domnul Alecu (ridicându-se, salutã militãreşte) : - Respectele mele, domnişoarã. (îi sãrutã mâna) Ce plãcere sã vã cunosc !
Duduia Caterina (plictisitã, trãgându- şi cu repeziciune mâna) : - Asemenea, domnule. (se aşazã. Spre el) : - Poftiţi de luaţi loc.
Domnul Alecu (se aşazã şi el şi, privind în jur) : - Dar ce frumuseţe de salon ! E prima oarã când…adică n-am mai vãzut aşa ceva…nici la Paris…
Coana Arista (încântatã la culme) - Aţi fost la Paris ?!
Domnul Alecu (luând o pozã de om de lume) : - Da’ bien sûr cã da ! Cunosc Parisul ca-n palmã . Am fost, de curând, la Teatrul Odéon…
Coana Arista (la fel de încântatã) : - O, dar ce monden sunteţi !
Duduia Caterina (schimbându-şi atitudinea, atentã) : - La Odéon ? De curând am fost şi eu, s-o văd pe buna mea prietenã, domnişoara Safira Spirache…(domnul Alecu tresare ; duduia continuã, precizând)…poate ştiţi…actriţa…a jucat în mai multe rânduri la Odéon…
Coana Arista (nervoasã, înţepatã) : - Hai, dragã, lasã-ne cu actriţele…nişte femei uşoare şi fãrã manere…cu fandoseli…(mai înţepatã) Eu ţi-am mai spus cã nu-mi plac asemenea prietenii.
Duduia Caterina (rece, ironicã) : - Cred cã sunt destul de coaptã (spre domnul Alecu, râzând), ba chiar bine crescutã, ca sã pot sã-mi aleg singurã prietenii. Vremurile s-au schimbat, (ironicã) doamnã genereleasã, actriţele practicã o meserie onorabilã…
Coana Arista (pufnind, nervoasã) : - Auzi, onorabilã. (spre domnul Alecu, mieroasã) : - Pardon, domnule Alecu, ştiţi, copiii din ziua de azi…Caterina e o fire mai aparte, dar sensibilã şi cu manere…
Duduia Caterina (râzând ironic) : - Vai, merci, maman!
Domnul Alecu (fâstâcit) : - Desigur. Eu…nici o clipã…
Coana Arista (schimbând tonul) : - Dar pe Şanzilize v-aţi promenat ?
Domnul Alecu (confuz) : - Pe ce ?!
Coana Arista (înţepatã) : - Pe bulivard. Pe Şanzilize.
Conul Pirpirel (împãciuitor) : - Lasã, dragã, musafirul în pace. Cum sã nu ştie de Şanzilize? Doar cã s-o fi plictisit de atâta Paris. Cã altceva nu mai auzi în ţara asta româneascã. Paris în sus, Paris în jos. Unde te duci, n-auzi altceva decât «Bonjour, ça va, merci, au revoir». Şi fandoseli de cucoane.
Domnul Alecu (diplomat, luându-i apãrarea coanei Arista) : - Domnule general, sã-mi fie cu iertare, doamna generãleasã este o femeie rafinatã şi mondenã (coana Arista ofteazã, topitã) Aşa sunt vremurile şi cutumele…s-au schimbat. În saloane se vorbeşte franţuzeşte. Este chic şi de bonton.
Conul Pirpirel (plictisit) : - Ia mai lasã-mã, domnule, cu franţuzismele şi cu bontonul. Mai bine hai sã ne retragem în salon, la un pahar de…vorbe (îi face cu ochiul, complice). Îmi mai povestiţi ce mai e pe la garnizoanã. (oftând) Ah, ce vremuri !
Domnul Alecu : - Cu multã plãcere, domnule general.
Doamna Arista (luând un aer de fandositã plinã de cochetãrie) : - Dar pe noi ne lãsaţi aşa, singure ? Atât de devreme ?
Domnul Alecu (încurcat) : - Vai, dar se poate ? Vã ofer braţul meu. Poftiţi cu noi în salon.
Conul Pirpirel (se repede, fãrã maniere) : - Ei, lasã, dragã. Noi avem de discutat de-ale noastre, bãrbãteşti. Cum sã vã plictisiţi ? Ce ? S-a sfârşit lumea ? O fi murit moda ? Au crâpat bârfele ? Ia trimite-o pe Frosica, sã mai culeagã vreo douã cucoane din cele care se vânturã prin saloane. (spre Alecu, râzând) : - Atuncea sã vezi plictisealã.
Domnul Alecu (galant) : - Doamnelor, cu plecãciune, la voia domnului general…
Doamna Arista (înţepatã) : - Dar vã rog. (spre Caterina) : - Ei, ce zici ?
Caterina (visãtoare, tresare) : - Ce…ce…sã…
Doamna Arista (repezitã) : - De ofiţer !
Caterina (confuzã) : - Care ofiţer ?
Doamna Arista (la fel) : - Cum care ofiţer?! Domnul Alecu Sfinţescul.
Caterina (plictisitã) : - A, domnul Alecu…
Coana Arista (complice) : - Îţi place?
Caterinca (revoltatã) : - De ce sã-mi placã ?!
Coana Arista (la fel de revoltatã) : - Cum adicã de ce sã-ţi placã ?! Doar n-o sã rãmâi fatã bătrână. Trebuie sã te aşezi şi tu la casa ta.
Caterina (glumind) : - Sã mã aşez? Cu Alecu?!
Doamna Arista (nedumeritã) : - Da’ ce-are, dragã?
Caterina (rãzboinicã) : - Are!
Doamna Arista (imperturbabilã) : - Bãiat frumos, înalt, bine crescut, din familie bunã şi ofiţer, pe deasupra. Ei, când te-i vedea cucoanã la atâtea acareturi!
Caterina (rãzboinicã) : - Cucoanã, eu?! La vremurile astea noi? În secolul care bate la uşã ?!
Doamna Arista (nedumeritã) : - Da’ce-ai vrea, dragã, sã ajungi? Spãlãtoreasã?
Caterina (râzând) : -Ei, nici chiar aşa! Deşi…dacã stau bine sã mã gândesc, nici spãlãtoreasã n-ar fi rãu. Ce ? Nu-i şi ea o fiinţã ca toate celelalte ?
Doamna Arista (peste mãsură de afectatã) : - Caterino ! Mã omori ! Vrei sã mã omori?
Caterina (râzând, tot mai amuzatã) : - Mamã ! Dar cum sã mori ? Tocmai acum, când se schimbã secolul ?
Doamna Arista (la fel) : - Auzi ! Tocmai acu, când se schimbã secolul ! Auzi ce vorbe !
Caterina (imperturbabilã) : - De fapt, dacã mã gândesc mai bine, ştiu ce vreau sã fac : mã fac jurnalistã !
Doamna Arista (stã sã leşine) : - Vai ! Jurnalistã ! Mi-e rãu !







Scena 5

(Teatrul Naţional. Sfârşitul piesei « O noapte furtunoasã » . La balcon, entre actes, familia Plopeanu)
Coana Arista (profund impresionatã) : - Vai, ce reprezentaţie ! Ce actori ! Şi domnul Caragiale !
Conul Pirpirel (râzând) : - Da’ bine le-a mai prins ! Da’ bine le-a mai zis !
Coana Arista : - Ia uite, dragã! Au venit şi Minteştii! Cu fandosita aia de odraslã a lor. Şi Trântãrache…uite-o şi pe nevastã-sa1 Ptiu ! Da’urâtã mai e !
Conu Pirpirel (indignat) : - Mai terminã, soro ! Ne-aude lumea din jur.
Coana Arista (indiferentã) : - Ei, iaca ! De lume nu mai pot eu.
Conu Pirpirel (mirat) : - I-auzi ! De când ?
Coana Arista (la fel) : - Ia uite, dragã…acolo jos…mai la stânga…(bătând din picior) da’ uitã-te, frate !
Conu Pirpirel (sâcâit) : - Unde, soro ?!
Coana Arista (exasperatã) : - Acolo-n stânga, dragã! Uite…e domnul Alecu…
Conu Pirpirel (absent) : - Aha…care Alecu?
Coana Arista (la fel) : - Sfinţescul, dragã! Ofiţerul! Pretendentul!
Conu Pirpirel (luminat) : - Aaaa! Aşa !
Coana Arista ( privindu-l pieziş) : - Da’ te-ai cam ramolit, frate ! (surprinsã peste mãsurã) Da’...unde pleacã? Ia hai sã vedem !
Conu Pirpirel (indignat) : - Stai, soro ! Unde te duci ? Stai, cã-ncepe !
Coana Arista (înţepatã) : - Cum sã-nceapã fãrã noi ?
Conu Pirpirel (într-o parte) : - Ptiu, drace ! Parcã-i una dintr-alea de-ale domnului Caragiale. O Miţã, o Siţã ori cum naiba le-o mai chema. Ce mai ? O istericã.
Coana Arista ( la fel) : - Da’ ce faci, dragã ? Hai odatã !
Conu Pirpirel (resemnat) : - Hai, dacã zici tu.
(În holul Teatrului)
Coana Arista (surprinsã peste mãsurã) : - Ia uite-l ! Da’ cine-i aia de lângã el ? Uite cum se uitã de galeş !
Conu Pirpirel : Lasã, dragã, omul. O fi sorã-sa.
Coana Arista : - Ce sorã, frate ? Şi-apoi, nu vezi ce fandositã este? Face unduiri de pe-un picior pe altul şi-l soarbe din ochi. Şi el pe ea. Eeeee…sã ştii cã nu-i a bunã. Halal sorã!
Conu Pirpirel (împãciuitor) : - O fi vreo verişoarã.
Coana Arista (şi mai înţepatã) : - Ce verişoarã, frate? Cã-l soarbe din ochi, n-auzi ?
Conu Pirpirel (rãsuflând uşurat) : - Ei, na, iaca, a plecat duduia.
Coana Arista (la fel de înţepatã) : - Da, s-a-nvârtit pe cãlcâie şi-a plecat, afurisita. Hai, cã-i singur. Hai la el ! (îl trage de braţ).
Conu Pirpirel (indignat) : - Stai, femeie, cã nu-i de bonton sã tragi aşa de un bãrbat.
Coana Arista (nervoasã) : - Da’ce ? Eşti strãin ? Haide odatã!
(Domnul Alecu Sfinţescul îi vede, dã sã scape, dar Coana Arista îl fixeazã aspru, de departe)
Domnul Alecu (chinuit, încet) : - Ei, asta mai lipsea! Ãştia doi. Bine cã n-au dat peste Safira. (spre ei) A, ce onoare ! (cu sãrutãri de mânã) Respectele mele, doamna Plopeanu. (spre Conu Pirpirel, luând poziţia de drepţi) Sã trãiţi, domnule general !
Conu Pirpirel (reluându-şi demnitatea de ofiţer) : - Pe loc repaus, domnule ofiţer !
Coana Arista (mieroasã) : - Ce…plãcere, domnule Sfinţescul. V-am remarcat prezenţa din loja noastrã de la balcon.
Domnul Alecu (prefãcându-se mirat) : - Da ? O, ce rãu îmi pare cã nu v-am observat ! Aş fi venit sã vã prezint complimentele mele. Dar, ştiţi, de obicei nu mã uit nici în stânga, nici în dreapta, nici sus, nici jos, doar spre scenã. Savurez fiecare moment.
Coana Arista (cu subânţeles) : - Şi, cum aveţi ce savura…adicã actorii, jocul lor…
Domnul Alecu (continuã pe acelaşi ton) : - …decorurile, costumele, intriga…da. Fabulos. Fabuloasã piesã.
Conul Pirpirel ( reuşeşte, în sfârşit, sã spunã şi el ceva) : - Aveţi dreptate, domnule ofiţer. Aşa vorbeam şi noi, mai devreme.
Domnul Alecu (ironic) : -Nici nu mã îndoiesc. Aşa oameni culţi ca dumneavoastrã, mai rar. Şi cu maniere.
Coana Arista (touchée, cum ar spune francezii) : - O, domnule ofiţer ! Suntem şi noi, acolo, nişte oameni obişnuiţi…
Domnul Alecu (asiduu) : - Culţi, manieraţi şi, pe deasupra, şi modeşti. Calitãţi din ce în ce mai rare astãzi. Da’…domnişoara…
Coana Arista (la fel de impresionatã, cu glas neobişnuit de stins) : - …Caterina…a…rãmas acasã. O…indispoziţie…ştiţi cum sunt fetele din ziua de azi…prea delicate…
Domnul Alecu (curtenitor) : - Ca nişte flori…aşa cum le stã bine unor domnişoare de familie bunã…rafinate şi delicate…
Coana Arista (topitã) : - Domnule ofiţer, pe când urmãtoarea vizitã ?
Domnul Alecu (dându-şi seama cã a exagerat cu politeţurile) : - Ã..ã…sã vedem…ştiţi, datoria…voi fi plecat un timp…ştiţi, domnule general…datoria înainte de toate…
Conu Pirpirel (mai ofiţer ca niciodatã) : - Onoare şi disciplinã !
Coana Arista (înţepatã) : - Hai sã intrãm! A bãtut gongul .Stã sã-nceapã actul doi.
Domnul Alecu (rãsuflând uşurat, într-o parte) : - Uf, ce bine c-am scãpat! (spre Coana Arista, mieros) Ce păcat! Ne-a stricat plăcerea unei conversaţii atât de…de…
Coana Arista (plictisită, spre conu Pirpirel) : - Ei, hai să mergem, dragă. (spre domnul Alecu, politicoasă) Ce plăcere, domnule ofiţer! Vă aşteptăm pe la noi. Dar poate ne revedem la sfârşitul piesei.
Domnul Alecu (încurcat) : - O, da, desigur ! (oferindu-i braţul, galant) Permiteţi-mi să vă conduc.






Scena 6

(Reşedinţa Plopeanu. În salon. Duduia Caterina, la pian, interpretează un lied)
Pafnutie (intră furtunos) : - Sărut mânuşiţele, coniţă. Am rezolvat. Am dat beletul şi…
Duduia Caterina (speriată) : - St ! Mai încet, Pafnutie, că mă omori!
Pafnutie (speriat şi el) : - Vai, coniţă ! Da’ se poate ?
Duduia Caterina (curioasă) : - Ia zi !
Pafnutie (mirat) : - Ce… să zic ?
Duduia Caterina (joc de priviri)
Pafnutie (joc de priviri)
Duduia Caterina (enervată) : - Da’ zi odată, omule !
Pafnutie (tot mai mirat) : - Ce…ce ?
Duduia Caterina (tot mai enervată) : - Zi, domne, cum a fost ?
Pafnutie (dând din umeri) : - Ce să fie ?
Duduia Caterina (la fel de enervată) : - Întâlnirea !
Pafnutie (imperturbabil) : - Ce…întâlnire ?
Duduia Caterina (scoasă din sărite) : - Cu…dumnealui!
Pafnutie (la fel de imperturbabil) : - Care…dumnealui?
Duduia Caterina (furioasă) : - Dumnealui…(se opreşte, îl priveşte lung pe Pafnutie) Tu îţi baţi joc de mine ? Cum care dumnealui ? Unde te-am trimis ?
Pafnutie (deşteptat) : - A, dumnealui, domnul Cre…
Duduia Caterina ( uitându-se speriată în jur) : - Taci ! Fără nume, pentru Dumnezeu !
Pafnutie (tot mai deştept) : - Aaaaa…aşaaaa…ca ditictivii.
Duduia Caterina (nedumerită) : - Ca…cine ?!
Pafnutie (mai domolit) : - Păi…ca ditictivii ăia care urmăresc…
Duduia Caterina (amuzată) : - Detectivi, vrei să spui. Da, cam aşa. Ei, ia zi !
Pafnutie (acelaşi joc) : - Ce…să zic ?
Duduia Caterina (lăsând la o parte manierele, ţipă şi bate din picior) : - Zi, domne ! Ce ţi-a zis ?
Pafnutie (acelaşi joc) : - Cine ?
Duduia Caterina (exasperată) : - Dumnealui…unde te-am trimes…cu biletul…
Pafnutie (deşteptat) : - Aa…beletul ! Păi de ce nu spuneţi aşa, coniţă ? Că eu…de la ţară…Mi-a dat să vă dau.
Duduia Caterina : - Ce ?
Pafnutie : - Un belet.
Duduia Caterina (exasperată) : - Şi ce mai aştepţi ?! Dă-mi-l odată!
(Pafnutie scoate încet o hârtie mototolită din buzunar.)
Duduia Caterina (indignată) : - Ce-ai făcut cu el, de l-ai adus în halul ăsta ? (îl desface, citeşte, se face roşie ca focul)
Pafnutie (urmărind-o cu atenţie) : - Coniţo ! Coniţă !
Duduia Caterina (tresare, nervoasă) : - Da ! Ce mai e?
Pafnutie (cu sfială) : - S…să…
Duduia Caterina (la fel) : - Să ce ?
Pafnutie (şi mai sfios) : - Să aduc sărurile, coniţă. Zău aşa.
Duduia Caterina (nedumerită) : - Pentru ce ?
Pafnutie (tot mai sfios) : - Aşa, pentru roşeaţă. Să nu leşinaţi, doamne fereşte.
Duduia Caterina (înţepată) : - Da’ de ce să leşin ?Uite că n-am să leşin ! Şi apoi, nu vezi cât e de cald ? Dar tu, ce mai stai ?Ia vezi-ţi tu de ale tale.
Pafnutie : - Gata, coniţă. Plec. (întorcându-se din drum) A, uitasem.
Duduia Caterina : - Ce ?
Pafnutie : - La bucătării… o cutie de carton frumoasă…cu panglici…de la cofetărie. O fi…
Duduia Caterina (într-o parte, teribil de mişcată) : - Doamne ! ( înţepată) Dar ce-ţi pasă ţie ? Ce mai aştepţi ? (Pafnutie se face nevăzut).
Duduia Caterina (zâmbind duios) : - Mi-a…trimis…prăjituri ! O, doamne ! (se uită în stânga şi în dreapta, aşteaptă puţin, apoi scoate «beletul» şi-l citeşte şoptit :
« Duduie dragă, slova mea
E-o palidă-ncercare
De-a te slăvi şi încânta
Cu-a mea umilă stare,
Cu ale mele dulci simţiri,
Cu-ardoarea ce sclipeşte
Ca neaua primelor iubiri,
Ca pâinea ce dospeşte.

Şi mă frământ şi eu, dospesc,
Mă zbat ca spuma, iute,
Ca candelul mă îndulcesc
Cu-onoare şi virtute.» (peste măsură de mişcată) Ah ! Ce încântare ! Auzi : «Cu ale mele dulci simţiri.» Ah ! «Ca neaua primelor iubiri !» Ah ! Unde-s sărurile ? (ascunde iute biletul) Froso ! Frosico ! Ah !


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.