Amiază timpurie - Ingeborg Bachmann
Adăugat de: Gerra Orivera

Tăcut înverzește teiul în vară timpurie,
împinsă departe, afară din orașe, licărește
mat luna de ziuă. Deja e amiază,
deja în fântână raza se zbate
deja se ridică sub cioburi
aripa zdrelită a păsării măiastre
și mâna mutilată de-azvârlitura pietrei
se-afundă în grâul ce se trezește.

Unde cerul Germaniei înnegrește pământul,
îngerul său decapitat caută o groapă pentru ură
și iți întinde blidul inimii.

O mână de durere se pierde pe colină.

Șapte ani mai târziu
iți vine iar în gând,
la fântâna din fața porții,
nu privi prea în adânc
ochii ți se tulbură.

Șapte ani mai târziu,
într-un lăcaș mortuar
călăii de ieri golesc
paharul din aur.
Ochii ți s-ar cufunda.

Deja e amiază, în cenușă
fierul se încovoaie, drapelul e arborat
într-un spin, iar pe stânca
străvechiului vis rămâne
vulturul pe veci încrustat.

Doar speranța se furișează, orbită, în lumină.

Dezleagă-i cătușa, o du
pe coastă în jos, așază-i
mâna pe ochi, să nu
o pârjolească vreo umbră!

Unde pământul Germaniei înnegrește cerul,
norul caută cuvinte și umple craterul
cu tăcere,
înainte ca vara să-l piardă în ploaie măruntă.

Nespusul trece, în șoaptă spus, peste câmpie:
deja e amiază.


Traducere Ana Mureșanu și Ramona Trufin



vezi mai multe poezii de: Ingeborg Bachmann




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.