Atârn din crengi ca o zăpadă
în primăvara văii,
mă poartă vântul ca izvor rece,
cad umedă în flori
ca o picătură
de care ele putrezesc
ca într-o mlaştină.
Eu sunt gândul-permanent-la moarte.
Fiindcă nu pot merge liniştită, zbor
prin toate clădirile sigure ale cerului,
răstorn pilaştri şi scobesc ziduri.
Fiindcă nu pot dormi noaptea, îi previn
pe ceilalţi cu foşnetul îndepărtat al mării.
Urc în gura cascadei şi rostogolesc
cu zgomot pietrişul de pe munţi.
Sunt copilul marii angoase a lumii
care atârnă de pace şi bucurie
precum bătaia clopotului de pasul zilei,
asemeni coasei în ogorul copt.
Eu sunt gândul-permanent-la moarte.
în traducerea lui Dan Dănilă
vezi mai multe poezii de: Ingeborg Bachmann
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.