O dulce toropeală mă cuprinde,
este somnul păcatului,
gheaţa trezirii mă sfarmă în două,
ploaia îmi îneacă cugetul pierdut.
Gândul alergând ca un vagabond
se întoarce la ultima metafizică
a vieţii mele de nimic,
a nimicului devenit sacru,
a ateului sfânt.
Nu pot cugeta la un bine pe care l-am ucis,
la o dorinţă pe care am sărutat-o,
la un om pe care l-am desfiinţat,
la femeia ce mi-a mângâiat
spiritul plin de întinare,
la copilul ce îmi aduce blândeţea
în peştera existenţei mele,
în fiinţa ce nu mai este.
Sunt adept al teoriilor plăcerii,
al epicureismului scăldat în apă de mântuire,
al hedonismului supus al unui biet cerşetor,
un alchimist m-a sărutat pe obraz,
am căzut şi în moarte
m-am revoltat împotriva mea
şi a celor ce au distrus filosofia.
Teologia este luminată de asceţi,
pângărită de trişti „profeţi”
ai unor vremuri rupte de oceanul fiinţei,
de existenţa fiinţării.
Un sclav schingiut de păcatele sale,
a spus odată: „Miluieşte-mă!”
dar mângâierea i-a fost blestem
şi pulbere s-a făcut.
Un om bătut de bogăţie
a spus: „Nu pot să mor!”
şi binecuvântat a fost,
oasele i-au rămas amintire.
Sinele pentru sine,
la moartea vieţii am fost condamnat,
nişte buze pline de iad m-au sărutat
şi cu un glas de eternitate mi-au spus:
„Aşa a fost dintotdeauna, între Infern şi Paradis”
Din volumul Sacralitate de Alexandru Cristian, publicat in anul 2016 la Editura Familiei in Israel
vezi mai multe poezii de: Alexandru Cristian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.