Respir atât cât pot respira plămânii;
încerc să scap de vreme şi de tine.
Să mă justific în faţa lipsei de spaţiu, în faţa mâinii.
Dar cine
îşi îngreunează respiraţia şi zice că vede?
Cine simte-o acută nevoie de mers?
Pasul îi este proprie şoapta sângelui,
oboseala se naşte în vers.
E ceaţă în propoziţii şi-i multă frumuseţe.
Adevărul se opune şi se pierde
şi-s seară şi-s apă şi-s tristeţe şi mai boceşte
trupul lângă mine, verde.
Tu semeni cu una din adevăratele teme poetice,
aceasta te împinge până aproape de lume
şi refuz.
Şi nu te poţi opune aerului cum nu te poţi sustrage
unei fapte etice.
Cum nu poţi recepta lumina în auz.
Mă simt vinovat faţă de clipa asta plină,
totul ţine de fire şi de legănarea ei
şi clipele de răgaz sunt tot mai rare
şi port o vină
prin simplul fapt că miezul zilei
nu-l mai pot surprinde
şi toate-s mult prea necesare.
vezi mai multe poezii de: Ioan Flora
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.