Te uită la cei sfâşiaţi de neodihnă. Asculte urechea copiii cum între două corturi se cufundă. Apropiete de stearpă
fântâna ce alături, precum cea mai tânără dintre femei boceşte şi obosit, n-ai să poţi să adormi.
Ochii vor rupe tari rotocoale de fum, înecaţii vor fi alături de tine, chemările vor împietri şi vei căuta să afli cum, ciuntă, luna se topeşte în pieptul micilor creaturi. Şi turme aprinse vor trece prin faţa ta precum umbra tăiată fără zgomot.
Neţărmurit te întinzi peste rănile din lucruri. Vecin al sângelui, plânsul pe arşiţă ascultă-l şi coboară printre aceste mâini – crengi învineţite de vânt.
Tu hainele le-ai scuturat moi şi le-ai acoperit cu cenuşă şi a ţâşnit sângele ca un blestem. Coboară şi malurile se vor preface în guri cărnoase şi vor striga în mijlocul trestiilor. Cărările albicioase se vor uni în una singură. În rădăcini glasul se va face cenuşiu şi nu ne vor învălui apele, dispreţuindu-ne, aspre. O femeie de lemn ai întâlnit la amiază, cu mâinile făcute cruce. Ţi-ai acoperit faţa cu palma şi ai simţit aprinsă povara creşterii. Creşte pădurea în ochii tăi şi pietrele îşi fac largi nările, urmele paşilor să miroasă.
vezi mai multe poezii de: Ioan Flora
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.