Numai tu stăteai pe gard şi aşteptai călăreţul în timp ce credincioşii se spălau pe faţă şi căutau să intre. Acolo unde sfinţii au chip de cărbune.
Asudată fruntea ne spune cântecele celui plecat şi treptele rămân ude şi usturătoare.
Dezamăgirea te duce în acest ţinut unde s-a iubit şi apa râvneşte cupe mari, lucitoare ca mărul din grădina de aur. Încredere să ai în cei care trag clopotele de dimineaţă şi până seara. Ei ţin ochii mereu închişi şi astfel privesc necuprinsul dinlăuntru. Schiţează zâmbetul, când trist, când mai trist şi nu e nimeni să înţeleg împotrivirea aproapelui.
Ci tu, departe de oameni şi singuratic, o vale ţi-ai durat şi te-a durut urechea de strigăt; strigătul a intrat înăuntru, născut, să se cunoască.
vezi mai multe poezii de: Ioan Flora
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.