Din brad înalt mă văd ajuns bonsai,
Priviri timide, cățărate-n cer,
Dar păsările-mi cântă ca în rai
Și din ozon mult prea puțin îmi cer.
Mi-au desenat și chipu-n negru tuș.–
Simbolul ideal al disperării –
În mine bufnițele-și fac culcuș,
Mor pescăruși la țărmurile mării…
Un templu-nalt de jad mi-au pus în față
Știind că chiar și moartea se învață…
vezi mai multe poezii de: Ion Brad